„O(l)tevizarea” Oltchim – între „senzaţional” şi suspans
- Cezar A. MIHALACHE -
Fără îndoială, ideal ar fi fost ca în
procesul de privatizare al combinatului Oltchim să se prevadă strict
posibilitatea conversiei creanţelor deţinute de Electrica şi AVAS (adică
a datoriilor combinatului faţă de aceste două entităţi) în acţiuni, ca
metodă de majorare a capitalului social. În acest fel, ponderea statului
în structura acţionariatului ar fi crescut în mod semnificativ şi s-ar
fi justificat dezvoltarea ulterioară a unei structuri a cărei conducere
să fie încredinţată unui manager străin.
Au existat însă două motive care nu au
permis o asemenea abordare tranşantă (chiar dacă, inițial, în caietul de
sarcini, era prevăzută o conversie a acţiunilor deţinute de AVAS). În
primul rând, am fi fost puşi faţă în faţă cu rigiditatea Comisiei
Europene, care ar fi putut reclama nu numai o formă mascată de ajutor de
stat, în cazul majorării capitalului social prin cele două entităţi ale
statului (Electrica şi AVAS), cât şi încercarea de creare a unui
monopol de către Statul Român, catalogată poate chiar ca o formă de
naţionalizare mascată. Pentru că, în momentul în care Statul Român,
deţinând deja un pachet de acţiuni 54,8 la sută, prin Ministerul
Economiei, şi cumulând prin eventuala conversie a datoriilor Oltchim
către Electrica şi Avas în acţiuni câteva procente semnificative din
totalul acţinilor, s-ar fi ajuns la o majoritate absolută. Iar asta ar
fi deranjat; atât Europa, cât şi pe cei doi principali acţionari
minoritari de la Oltchim, deja celebra firmă concurentă PCC SE (care
deţinea 18,31 la sută) şi firma off-shore (!) Nachbar Services, care,
deşi iniţial avea numai trei procente, după o tranzacţie de bursă avea
să ajungă la nouă la sută, apoi, prin alte mişcări, la 12 şi, în cele
din urmă, 14,02 la sută din Oltchim! Un off-shore înregistrat în Nicosia
(Cipru), companie despre a cărei proprietari reali nu știa nimic nici
măcar conducerea Combinatului!
Or, tocmai aceste două entităţi din
rândul acţionarilor minoritari (PCC SE şi Nachbar Services, restul
ponderii de acţionari minoritari – 11,01 procente aparţinând unor
persoane fizice, iar 1,83 la sută unor firme-, fiind insignefiantă) nu
ar fi fost niciodată de acord cu o procedură de conversie a datoriilor
combinatului în acţiuni pentru că ar fi riscat să se diminueze propria
lor participare. De altfel, chiar înaintea „privatizării”, Asociaţia
Generală a Acţionarilor de la Oltchim avea să respingă propunerea venită
din partea statului, prin acţionarul majoritar, Ministerul Economiei,
de conversie a creanţelor în acţiuni. Practic, de intrare în structura
acţionariatului a încă două entităţi, întâmplător aparţinând Statului
Român (Electrica şi Avas). Pentru că nu numai posibilul control
majoritar al acţiunilor de către Satul Român prin cele trei structuri
ale sale - Ministerul Economiei, Electrica şi Avas, ar fi deranjat, ci
şi inevitabila diminuare a ponderii valorii acţiunilor deţinute de PCC
şi compania off-shore.
De aceea, situaţia în care s-a ajuns
astăzi, prin intrarea „în joc” a lui Dan Diaconescu, cumpărătorul
pachetului de 54,8062 deţinut anterior de Ministerul Economiei, nu poate
fi desfiinţată „a priori”, trebuind să remarcăm şi oportunităţile
create prin preluarea pachetului majoritar. Pe de o parte, statul a
„scăpat” de pachetul de acţiuni care îl punea în postura de monopol dacă
ar mai obţinut prin Electrica şi AVAS ale acţiuni (în urma conversiei
creanţelor faţă de Oltchim). A îndeplinit şi cerinţele FMI de
privatizare a combinatului până la un anumit termen, iar de acum înainte
nimic nu-l poate împiedica să reintre în acţionariatul Oltchim, într-o
etapă viitoare, prin conversia în acţiuni a uriaşelor datorii pe care le
are combinatul faţă de Electrica AVAS.
În al doilea rând, nu trebuie să ignorăm
suma pe care a obţinut-o statul din oferta lui Dan Diaconescu, o cifră
cu mult mai mare decât orice disponibilitate venită dinspre ceilalţi
ofertanţi, bani prin care se pot astupa, într-un management inteligent,
„găurile” care ţin acum combinatul în afara producţiei. Mai ales că, din
momenul în care Oltchim a încetat să mai funcţioneze după sistarea
alimentării cu energie electrică, această privatizare era inevitabilă şi
singura soluţie fezabilă. Pentru că, fiecare zi de producţie pierdută
este o zi oferită competitorilor pentru a acapara piaţa. Iar astăzi, mai
importantă decât fabrica şi tehnologiile ei, este piața de desfacere
care, odată pierdută, face inutilă orice efort de repornire și
redresare.
Şi nu în ultimul rând nu trebuie să
neglijăm faptul că, fără implicarea „telenovelistică” a lui Dan
Diaconescu, nu am fi ajuns să asistăm „în direct”, într-o transparenţă
fără precedent, la întreg procesul de privatizare! Şi este un aspect
esenţial pentru că s-a creat un precedent, de acum înainte Statul
neputând să refuze televizarea altor licitaţii vizând structuri de
interes naţional (Tarom, CFR Marfă etc). În plus, nivelul de
transparenţă la care s-a ajuns poate fi un motiv şi pentru accelerarea
proceselor de desecretizare a anumitor dosare de privatizare.
Din păcate, rămân şi multe semne de
întrebare legate de adevăratul scop al implicării omului de televiziune
în preluarea Oltchim, pentru căteva săptămâni bune, totul urmând să
ţină, nu atât de „senzaţional” (care s-a „fumat” odată cu minutul de aur
al megatelevizării licitaţiei), cât mai ales de suspans. Pentru că
adevăratul „extraordinar” nu ţine de intrarea părintelui Elodiei în
această afacere, deşi poate că l-au ajutat şi incantaţiile şi
„viziunile” de sub prosoapele „Eldicăi”, ci de dezvăluirea inevitabilă a
adevăratului proprietar al acţiunilor achiziţionate „în numele
poporului”.
În fapt, identitatea adevăratului
proprietar al pachetului majoritar (D.D. fiind susceptibil a fi, până la
proba contrarie, doar un interpus) va cântări enorm pentru destinul
combinatului. Inclusiv din perspectiva faptului că, prin deţinerea
pachetului majoritar, acesta va avea un cuvânt de spus şi în posibila
readucere în discuţia Adunării Generale a Acţionarilor a transformării
creanţelor Electrica şi AVAS în acţiuni; adică, posibila reîntoarcere a
statului în structura acţionariatului de la Oltchim.
Şi vorbim de „suspans” pentru că, în
funcţie de identitatea finanţatorului „din umbră”, ne putem afla în fața
unei posibile perturbări a intereselor economice şi geostrategice ale
Uniunii Europene, putând avea surpriza că, prin pachetul majoritar de la
Oltchim, am strecurat în UE un grup de interese neagreat de Bruxelles.
Or, într-o asemenea perspectivă, în care am deschis o breşă pe o piaţă
comericală tot mai strictă, nici măcar tomberonul lui Tolea nu-l va mai
salva pe DD! Totuşi, este greu de crezut că serviciile noastre nu și-au
făcut temele, însăși faptul că privatizarea s-a realizat putând fi o
garanţie că lucrurile nu au ieşit din sfera dorită de UE.
Este adevărat, putem avea şi plăcuta
surpriză a unei implicări cu adevărat „populare” din partea lui Dan
Diaconescu. Dar, dacă înfiinţarea societăţi comerciale Proprietatea
Poporului, Dreptate şi Demnitate SA nu are de ce să ne ridice semne de
întrebare, dubios va fi felul în care omul de televiziune va reuşi să
organizeze o subscripţie publică de o asemenea amploare. Pentru că nu
trebuie să ne hrănim cu iluzia că toţi cei cinci-şase milioane de români
pe care se bazează Dan Diaconescu în procesul de subscripţie vor deveni
și acţionari direcţi ai combinatului Oltchim! În realitate, ei vor fi
parte a structurii de reprezentare gândite de D.D., sperăm că nu într-un
sistem FNI!
De altfel, poate că tocmai subscrierea
publică poate fi motivul pentru care jurnalistul a intrat în acest joc
riscant, el fiind oricum „consacrat” prin alte acţiuni de „subscriere” a
speranţei şi iluziilor românilor. El este cel care a acordat repartiţii
publice televizate pentru case! Or, prin subscripţile pentru Oltchim,
care sunt de aşteptat să se realizeze, nu pe piaţă, ci pe ecranul
TV-DD-OTV, putem să ne trezim în faţa unei inginerii financiare în care
PP-DD să acumuleze fondurile financiare necesare. Pentru că numai
popularitatea, inclusiv prin atingerea „minutului de aur”, nu este
suficientă pentru a răzbi în alegeri! Mai este nevoie şi de un suport
financiar, iar să ajungi preşedinte de ţară cu numai 200 000 de euro,
atât cât se presupune că ar fi fost banii „direcţi” ai lui DD, ar fi cu
adevărat o reuşită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu