Am
primit cu plăcere invitaţia de a participa la lansarea cărţii „ Foaie de
observaţie” scrisă de domnul Virgil Andronescu.
Mă bucur mereu când primesc o astfel de invitaţie.
Mă îmbogăţeşte sufleteşte vestea că cineva, în oraşul nostru, a avut
dragostea de a scrie o carte, a avut curajul s-o publice şi, iată, are
generozitatea să împartă cu noi această îmbucurătoare realizare a sa.
De obicei, încă înainte de a mă afla în interiorul unei astfel de manifestări,
doresc să ştiu ce cuprinde acea carte, ce tematică abordează şi cum îl va
interesa ea pe viitorul cititor.
Şi iată ce am aflat:
LÂNGĂ O „ FOAIE DE OBSERVAŢIE ”
Întâlnirea cu cartea „Foaie de observaţie” scrisă de domnul Virgil Andronescu
m-a surprins. Nu doar, pentru că este de un realism dureros în care recunoaştem
adevărata situaţie a unor bolnavi aflaţi pe patul unui spital, cu tot ceea ce
implică acest lucru. Dar şi pentru că am aflat că mereu se găsesc oameni
dăruiţi, cu suflet generos, care se străduiesc, după puterile lor să aline
toate durerile acelor oameni.
Desigur, starea fizică degradată a unui om este prima care anunţă ceea ce va
urma: analize, tratamente, injecţii, durere. Într-un cuvânt: mizerie! Spune
autorul: „ tusea uscată şi chinuită ori îmbibată de fluide stăpânite de Coch”.
Mizerie fizică, căreia oricine i-ar ace faţă cu greu!...
Şi pe care cei care nu au suportat-o vreodată n-o
înţeleg şi nu o acceptă decât ca pe o întâmplare a cuiva!...
Tot atâta mizerie, dacă nu, chiar mai multă, se naşte şi în
sufletul celui bolnav, căci el are de ales între nesimţirea totală, (acel „ je
m’ en fiche”), nepăsarea „sensului - fără sens”, cum spune autorul…Sau lupta
pentru supravieţuire…
Căci, aşa cum spune autorul, într-un spital „ catastrofa este a luptătorilor”!
A celor care conştientizează situaţia în care se află!
Ei, toţi, sunt prinşi între „ fuga de viaţă
şi frică de moarte”.
De aici, nesfârşitele întrebări metafizice generate de această situaţie ce pare
fără ieşire. O capcană în care au intrat fără să vrea, fără să ştie şi fără să
întrevadă vreo scăpare.
Tot de aici, şi gândul de suicid!...
O „sinucidere de ocazie”, cum o numeşte autorul, prilejuită de această
disperare a sufletului; „când omul trece peste limitele vieţii” şi, în care,
„Dumnezeu, singurul privilegiat” asistă la o asemenea „ punere în scenă ”.
Autorul consideră că sinuciderea este ca o „ fugă dintr-o viaţă de vierme”. Dar
el însuşi ştie că, oricât de supărat ar fi pe viaţă, pe noi, restul lumii, care
nu trecem printr-o situaţie similară, nu trebuie să ne sperie. De aceea,
vorbeşte despre o „punere în scenă” a unei piese, a unui joc cu viaţa şi cu
moartea, pentru că el mai are nădejdea că poate fi un „ vierme îndumnezeit ” şi
ştie că doar Unul, Dumnezeu, prin marea Sa putere, are drept de viaţă şi de
moarte asupra tuturor.
Nu, individul!...Oricât de deznădăjduit ar fi el!...Şi, oricâtă nevoie ar avea
de compasiune!...
Este probabil ca în tema cărţii să fie vorba despre o situaţie dificilă
prin care trece autorul însuşi…La această concluzie ne conduce şi forma de
jurnal, pe care a primit-o cartea. Şi mai primim semnalul despre faptul că el a
hotărât deja că va trece printr-o perioadă de transformare. Şi îşi va trăi
necazul cât de frumos poate, plătind răscumpărarea sa pentru o viaţă normală,
prin dăruirea către ceilalţi, mai necăjiţi decât el.
Ceea ce şi face!...
Nu numai prin faptul că merge mai departe şi ne bucură inima cu scrierile sale.
Dar se conduce după vorba „ dăruieşte şi vei primi ” şi încearcă să-i ajute şi
pe alţii mai încercaţi de soartă decât el.
Despre volumul „Foaie de observaţie”, cineva spune că ar fi o „inspiraţie” după
„Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţin.
Eu nu aş merge aşa departe!...
Nu este vinovat autorul de faptul că mizeria fizică şi morală a oamenilor bolnavi
se aseamănă, până la suprapunere în timp şi spaţiu!... Şi nici că aceleaşi
condiţii mizere le întâlnim acolo unde aceşti oameni sunt nevoiţi să îşi poarte
durerea şi neputinţa.
Dacă am accepta acea părere, atunci, ar trebui să ne întoarcem înapoi şi să ne
amintim că Liebu Goldenstein, alias Camil Baltazar, asimilat trăitor brăilean,
scriitor, publicist, ziarist care a trăit între anii 1902-1977, expune aceeaşi
temă în versurile sale. În „ Vecernii ”, carte publicată în 1923, ne întâlnim
cu aceeaşi durere şi aceeaşi compasiune...
În poezia „Tristeţe de ftizic” Camil Baltazar spune: „Vecinule de pat /……/ îţi
va spune glasul meu pe de-a–ntreg /……. / cuvinte frânte de jale şi zdrumicate
printre dinţi ”
Iată că, şi acolo este cel puţin un frate de suferinţă, la fel ca Marian din
volumul „Foaie de observaţie”. Dar Marian acesta este un tovarăş de suferinţă
norocos, pentru că el este în viaţă, încă. Căci în poezia „Moartea vecinului de
pat” tot de la Camil
Baltazar aflăm că : „ Aseară mi-a murit vecinul de pat / Acum
odihneşte-n capelă / În straie albe stângaci îmbrăcat ”…
Tot la fel de empatic, domnul Virgil Andronescu, autorul cărţii „ Foaie de observaţie”,
aflat în faţa patului pe care i l-au repartizat, se gândeşte la toţi acei care
au trecut prin patul acela şi care astăzi nu mai sunt. Ca un fel de lanţ al
durerii care-i leagă pe toţi cei ce trec pe aici, prin acest pat, prin acest
spital.
Nu
vreau să fac o analiză a poetului Camil Baltazar!...Nu este nici locul, nici
momentul şi, bineînţeles, nu sunt eu persoana potrivită.
Dar este surprinzătoare dureroasa similitudine a situaţiilor pe care le-au
trăit cei doi autori! Şi probabil, ca ei, atâţia alţii!...Şi pe care le putem
trăi oricare dintre noi, la un moment dat.
La ambii autori găsim aceeaşi atmosferă tristă de spital…
O atmosferă care descurajează orice speranţă într-o vindecare
promiţătoare. „ De ce mă ţin în frig în spital?” spune bolnavul lui Camil
Baltazar. Un spital în care „mai ţipă o tuse de bolnav ”….„în frig ”….”peste
liniştea care mă îngenunche şi mă doare! ” spune Virgil Andronescu.
Într-un salon, a cărui descriere ne duce, parcă, într-un loc ştiut,
cu aceleaşi paturi aliniate, învelite cu aceleaşi aşternuturi cenuşii de atâta
folosinţă, cu alarme la pat care nu funcţionează, încât „ ne găsesc dracii,
fără să ne caute prea mult” spune autorul, făcând haz de necaz. Cu nelipsita
cutie de table şi şah, aşezată pe o măsuţă, lângă care două scaune cu
rezemătoare ( „set complet” cum spune autorul! ) aşteaptă să vină alţi
jucători. Parteneri ai locului, în jocul acesta cu viaţa şi cu moartea de
fiecare zi.
Găsim acelaşi personal care face tratamentul bolnavilor…
Fie că este sora Ioana din „Clipe de seară” a lui Camil Baltazar
care priveşte „ dojenitor prin ochelari ”…
Fie că este asistenta Vera, „ bruneta cu trup de viespe, frumoasă şi
blândă ca un înger ” care „ fumează şi ea mai abitir ca un bărbat ”.
Ambele, fiecare în felul său, încearcă să-i ajute pe cei bolnavi să treacă
peste toate neplăcerile dureroase la care sunt expuşi. Asistenta Vera este
uneori ironică. O duritate aparentă de fapt, menită să trezească în pacientul
demoralizat pofta de luptă. Ceea ce şi reuşeşte: „ I-am răspuns şi eu…”, spune
autorul.
Las specialiştilor dreptul de a face analiza stilistică a textului. Voi remarca
doar portretele a două personaje, care ne rămân pe retină prin descrierea
făcută.
Vera, asistenta „ brunetă, cu siluetă de viespe…….avea mereu o ocupaţie, îşi
vedea de treburile ei………crede cu adevărat în meseria ei…….
ştie să lucreze cu oamenii aflaţi în suferinţă.
Chipul drăgălaş spune adevărul despre sufletul ei ”.
Marian, colegul de suferinţă este „ un ins de înălţime medie, îndoit de
mijloc, cu faţa prelungă, ten brunet, nas acvilin, puţin disproporţionat…..un
suflet mare şi bun.....meşter la cuvinte, bonom, jovial.
Este
modul în care înţelegem de ce autorul, încliat spre analize adânci şi cu ochiul
format în a observa detalii, ne bucură cu o alăturată expoziţie de pictură,
pentru a ne scoate din atmosfera sumbră a durerilor omeneşti.
În toată această mizerie umană, care ne împovărează sufletul şi
gândurile, autorul mai are puterea să facă o comparaţie care ne
înseninează: Marian, colegul de suferinţă, are „ochii jucăuşi ca două mărgele
pe pieptul unei fete mari de la ţară ”.
Iată, doamnelor şi domnilor, unde se duce cu gândul un om bolnav, nevoit
să-şi accepte mizeria fizică şi morală. Ochii aceluia pleacă jucăuşi la ţară,
unde este aer curat, la o fată de la ţară (proaspătă şi sănătoasă!). Şi, nu
orice fată de la ţară, ci o fată „mare”, ai cărei sâni îşi mijesc „mărgelele”
ca într-un joc aţâţător, pentru că ele, mărgelele sânilor, vor avea
sarcina să hrănească viaţa ce va veni.
Este felul în care autorul încearcă să ne încurajeze pe noi, cei ce am putea fi
în aceeaşi situaţie, chiar dacă din scrisul său răzbate prea multă durere, la
fel de multă suferinţă şi o decepţie, care a fost tatuată parcă în memoria şi
în carnea sa. Vrea să ne arate că trebuie să avem credinţa că cineva ne iubeşte
şi ne va ajuta să depăşim impasul.
Este preţul pe care-l plăteşte autorul pentru trecerea sa prin lumea
aceasta. Şi, dăruindu-ne această carte, ne face şi pe noi părtaşi la această
luptă pe care o duce.
………………………………………………..
Ca o glumă, aş proceda la fel ca dânsul, care ştie foarte bine la ce mă refer
şi aş întreba: De ce „ fugă de viaţă şi frică de moarte ” şi nu invers ( frică
de viaţă şi fugă de moarte) ?
Brăila, noiembrie 2012
Postări
0 Comentarii