-Virgil ANDRONESCU -



Ieri, în cadrul cenaclului Casa Sperantei, am dat citire impresiilor mele de cititor despre volumul de debut editorial al domnului Alexandru Ene care e născut la Amara în judeţul Buzău şi căruia i s-a legat buricul cu ata de tutun de catre baba Anita.

Este vorba despre cartea de versuri, fabule şi catrene epigramatice Drumul către amintiri. Volumul s-a născut la editura Lucas, Brăila, în acest an şi acum aici i se leagă buricul de către cei prezenţi. Corectura textului aparţine lui Aurel Furtuna şi lui Vergil Matei. Drumul către amintiri îi este dedicat soţiei sale Mihaela Ce vis frumos, iubito, am avut / În gând cu chipul tău aseară adormind şi este deschis cu un motto, oarecum, sugestiv pentru ceea ce am descoperit în cele 166 de pagini: Aş da oricât să-ntorc privirea / Spre bucuria vieţii-n povestiri, / Să mă-ntâlnesc din nou cu fericirea, / Pe drumul către amintiri. 
Autorul pleacă de la gândul că fiecare dintre noi suntem conştienţi că amintirea e un liant între trecut şi prezent, dar şi o punte către viitor, o legătură organică între copilărie, adolescenţă, prezentul vârstei actuale şi viitorul... Şi Poate că de aceea uimirea îmi cuprinde / Neliniştea gândurilor. Alexandru Ene nu este un intrus în viaţa de la ţară, în satul tradiţional cu obiceiuri şi datini străvechi, cu bucurii şi dureri ancestrale! Înă de la o primă lectură a cărţii, se intuieşte faptul că poetul Alexandru Ene iubeşte animalele ( vezi poezia Pufi cel isteţ ), natura ( de exemplu poezia Dar ce vrei tu, natură? ), satul natal unde de Pe malul Buzăului învolburat / Unde se-ntind câmpii mănoase, / Se vede-n zare un micuţ sat / Cu pitoreştile lui case şi mai mult de atât şi apoteotic îşi iubeşte soţia căreia îi dedică această carte Eu chipul tău frumos ţi l-am văzut, / Cu ochii mari ca două papadii. Ene Alexandru ştie, cunoaşte cel mai bine din câte suferinţe şi dureri s-au născut aceste poezii şi implicit această carte. Temele importante din acest volum sunt poezii de dragoste pentru soţia domniei sale, poeziile patriotice în care autorul îşi asumă sincer crezul patriotic: Eu cânt prin versuri româneşti aşa Cum este România, ţara mea; poezii în care îşi cântă dragostea faţă de natura pentru care Cu sufletul la gură o admiră şi aceasta îi lasă Mireasma să i-o soarbă; de satul natal şi de oamenii acestui loc în care şi între care, mărturiseşte autorul: Aici eu m-am născut, / Aici mi-am legănat copilăria / Şi-am colindat neabătut / Simţind sub tălpi cum freamătă câmpia; de părinţii săi, de strunga şi oile din valea satului, de sărbătorile de iarnă şi de tradiţia mersului cu plugusorul atunci când Moş Crşciun cu daruri vine greu în sat pentru că Troienită-i valea dinspre sărătură, de glia strămoşească de care a rămas strâns legat peste vremuri- la fel ca atunci când focurile ardeau necontenit pentru darurile dalbe. Volumul conţine şi fabule dar şi catrene epigramistice, toate având anumite trăsături hazoase ( exemplific cu fabulele Câinele şi porcul- finalizându-se cu morala: Deşi eşti sărac, bogat, analfabet ori cult / Să fii convins că traiul bun nu ţine mult! sau Curcanul şi răţoiul- încheindu-se cu morala: Când te cerţi fără motiv / Ori eşti rău, ori eşti naiv. / Cearta nicăieri nu duce, / Precum vorba dulce, mult aduce… şi cu catrenul Opinia unui alegător : Voi, candidaţi de ţară nouă, / La vot să nu mă împărţiţi în două. / Noi vrem unire-n fapte sub un singur scut, / Nu numai teoria lucrului bine făcut şi Şmecher fără bani: Sunt fan de telenovele / Deşi-s pline de belele / Aşa că prefer pe-acele / Ce îmi dau telelovele ). A luptat pe frontal invizibil ajungând un erou necunoscut, alături de alţi necunoscuţi eroi, a luptat pentru scânteia de gândire românească, aceasta rămânându-i scut pe întregul drum al vietii de Pe frontul invizibil, luptând cu-nverşunare, / Veghind la siguranţa-ntre hotare. Poezia Pufi cel isteţ e mai degrabă o poezie care se adresează copiilor: Am acasă-un căţeluş / Cât un ghemotoc de pluş. / De nimeni nu-i este frică, / Lumea toată Pufi-l strigă; poezia Tristeţea Măriucăi pentru care Este ca o sărbătoare / Când o-mbrăţişă bunica / Dar deodată s-a-ntristat / Când a aflat, bunăoară, / Că mama ei a plecat / Să lucreze-n altă ţară fiind o poezie pentru parinţii care pleacă în străinatate şi-şi lasă copiii în grija bunicilor ori de izbelişte; poezia Rugă- degajă un aer melancolic, versurile sale fiind o revelaţie ce-i arată autorului calea către ceruri, către măreţiile sublime Să fie-n veci ursita ca pe Pământ şi-n rai /…/ Că-n universul lumii avem acelaşi ţel. Ene Alexandru, poet şi scriitor de-acum, cântă anotimpurile tot într-o notă melancolică faţa de vremurile când zăpezile erau cele de altădată. În poeziile închinate anotimpurilor îşi găsesc locul firesc peisaje pitoreşti uneori sau banale alteori, datini şi tradiţii specifice fiecărui anotimp în parte cât şi copilăria trăita în preaplinul acestora. Şi aici, ca în întreg cuprinsul volumului amintirile reprezintă axa ideatică. Omul Alexandru Ene îşi explică cu sinceritate: Ce greu e! Infinit mai greu / Ca prin modestele mele cuvinte / Să dau sens rimelor mereu / Ce sunt divin mai potrivite.Prezentarea autorului a fost facuta de scriitorul Vergil Matei.



Îmi spunea colegul nostru că acum are în lucru o carte de amintiri, ceva în genul lui Creangă- recunoscându-şi exagerarea nepotrivită. O carte de proză despre copilăria sa consumată la ţară, o carte bogată în snoave şi întâmplări hazlii. Am petrecut vreo două ore în curtea lui Ene Alexandru care şi-a depănat firul lung şi întortocheat al amintirilor şi credeţi-mă că unele sunt de necrezut pentru tinerii de astăzi. De exemplu: sosirea caravanei cinematografice în satul său, despre faptul că plătea cu un ou pe care încasatorul îl trecea printr-un inel pentru a-i constata mărimea şi în funcţie de asta ştia care îi era preţul. Mi-a mai povestit, cu deosebit spirit de povestitor şăgalnic, despre filmele ruseşti proiectate pe o cearşaf alb uriaş şi de pe care popa citea cu glas tare, iar atunci când acesta se mai zgâia la câte un copil pentru a face linişte pierdea cursul scrisului de pe ecran şi se răstea din toţi bojocii: s-a dus dracu’ scrisu’! Mi-a povestit despre paznicul de la cinematograf şi căminul cultural care şi în zilele noastre, ca aşa-i tradiţia în sat, e îmbrăcat în oricare dintre anotimpuri în cojoc şi poartă căciula de blană pe cap. Poveştile sale sunt şi despre năvălirea ruşilor în sat… Mi-a vorbit, Ene Alexandru, despre amintirile dureroase şi drept exemplu mi-a dat acea perioadă când averea familiei sale a fost colectivizată. Dar şi despre ţapul care a spart oglinda de cristal a învăţătorului din sat; despre vaca unei biete femei cu cinci copii şi cu soţul mort pe front, despre vaca luată la gloabă şi care trebuia răscumpărată. Închei prin a spune că poeziile sale sunt conturate facil, uneori simplist, alteori par complexe precum ideile din care s-au plămădit. Oricum ar fi, Alexandru Ene e la debut editorial şi merită să-i dăm şansă şi să  credem că, dincolo de un debut la 68 de ani, acesta nu va mai face apel la instanţa înţelegerii confratilor şi va demonstra că Drumurile…poeziei pot duce şi spre zări mult mai actuale! 

Dupa acest moment au urmat discutii axate pe continutul si forma scrierilor din acest volum.