În numele Adevărului (Revoluția moralei)

- Laurentiu Mihai URSU -

CUNOAȘTERE – în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, cunoaşterea este acea procesualitate, prin care omenirea îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei.
CUNOȘTINȚA – rezultatul unuia sau mai multor demersuri cognitive, ea constituindu-se de regulă într-o judecată, un raţionament, un ansamblu de raţionamente înşiruite logic, o teorie. Cunoştinţa nu este o copie sau un duplicat al obiectului cunoaşterii, ci este o reconstrucţie a lui, sau chiar o construcţie, dacă este vorba de obiecte abstracte sau doar posibile.
SIMȚUL COMUN – reprezintă experiența obișnuită a vieții din conviețuirea cu semenii, orientat spre utilitatea cotidiană.
CONCEPT – idee generală care reflectă corect realitatea; noțiune.
REALITATE – fapt, lucru real care există efectiv, stare de fapt.
CONȘTIINȚĂ – 1. sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; 2. sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită.
Știind cele de mai sus și observând interdependența lor, propun o scurtă incursiune în semantica unuia dintre cele mai importante concepte ale omului – ADEVĂRUL (și prin extrapolare, orice alt concept fundamental).
Adevărul este definit ca ceea ce este real, existent, drept, exact, ceea ce corespunde realității. Ca orice alt concept al omului, el nu există independent de alte concepte precum realitate, existență, dreptate, care, la rândul lor, sunt concepte ce depind de alte concepte create în consens. Totul e convențional.
Adevărul este creat și, implicit, limitat/dependent de cunoaștere, înzestrări biologice, personalitate, educație, experiență. Astfel, el este o interpretare subiectivă sau multi-subiectivă (deoarece consider că obiectivul este un cumul consensual de subiectivități) a „realității”. Am pus ghilimele deoarece realitatea este strâns legată de adevăr și au aceleași metode de cunoaștere:
-cunoaștere (cultură/cunoștințe generale), care poate varia enorm de la incult la savant; este, de asemeni, bazată pe concepte – deci, interpretabilă;
-percepție prin organe (văz, auz, miros, gust, pipăit), care poate varia în funcție de structura și funcționalitatea fiecărui organ a fiecăruia, prin urmare înșelătoare și interpretabilă;
-personalitatea (ansamblu de însușiri stabile ce caracterizează mental și comportamental o persoană) analizatorului/creatorului, care poate varia mult; psihologia și psihiatria sunt domenii noi de cunoaștere și nu pot explica clar și concis totul;
-educație (fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate), care este construită pe înseși conceptele pe care le analizează! Cerc vicios.
-experiența analizatorului/creatorului, care variază și e exclusiv subiectivă.
Pe de altă parte, interpretarea subiectivă a realității este o interpretare a unei interpretări. Un fel de copie a copiei, care redă același lucru, dar nu e originalul (și se mai pierde și din claritate/esență).
Adevărul a apărut din nevoia instinctuală de a ne explica fenomenele cu care ne-am confruntat de-a lungul timpului. Repetabilitatea lor s-a concretizat în ceea ce azi numim logică. Așadar, adevărul explică logica, la fel cum practica a precedat teoria. Neînțelesul a fost alăturat întotdeauna neadevărului/falsului, deoarece omul e conservator, iar raționalul de până în acel moment este mai comod.
Spiritualitatea și-a însușit morala și a concluzionat-o prin celebra „regulă de aur”: tratează-i pe alții așa cum ți-ar plăcea ca ei să te trateze. Dar asta presupune o anumită educație/înțelegere, un anumit tip de conștiință. Cei care nu le au sau nu văd lucrurile la fel sunt catalogați (anormali, patologici, psihopați ș.a.). Cine dă dreptul majorității să decidă lucrurile? Forța brută cumulată? Majoritatea decide mereu? Cei puțini vor fi mereu sacrificați pentru cei mulți? Cine deține dreptatea/adevărul?? Ce e normalul? Nu am participat la crearea conceptelor fundamentale, dar le luăm, gratuit, ca bază.
Am observat că, de-a lungul timpului, conceptele fundamentale s-au schimbat, uneori chiar fundamental. Istoria este martora schimbărilor. Idei precum bine/rău, adevăr/fals, frumos/urât au avut semnificații foarte variabile. Și, totuși, le-am păstrat, de dragul comodității. Mulți le-au preluat, indiferent de sensul lor din acel moment, doar pentru că așa au făcut înaintașii lor și pentru că „așa e bine”. Cei care le-au analizat și și-au pus întrebarea „de ce?”, au fost blamați, neînțeleși, respinși, uciși sau acceptați și apreciați post-mortem.

În concluzie, pe ce ne bazăm principiile de viață? Care sunt valorile fundamentale după care ne ghidăm și pe care le dorim perpetuate urmașilor noștri? De ce și pentru ce au murit atâți oameni, prin războaie, sinucideri, dueluri? Care sunt valorile pentru care merită să mori, și care sunt cele pentru care merită să trăiești? Până când ne vom complace în amorțeala minții care ne-a cuprins?
Și, nu în ultimul rând, DE CE toate astea?
Parafrazându-l pe Socrate: tot ceea ce știu e că nu știu nimic. Vacuitate!