În anul 2015, tot la editura Rafet apare „selfie cu Dumnezeu”, urmare a Premiul ,,Mircea Micu” pentru poezie, obținut în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia a VIII-a , 2015. Volumul va fi distins cu: Premiul pentru cea mai bună carte de poezie, secţiunea nemembri U.S.R., pentru volumul ,,selfie cu Dumnezeu”, la Festivalul „Primăvara Poeţilor”, ediţia a IX-a, 2016, organizat de Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău. Cu alte cuvinte Buzăul știe să-și onoreze și promoveze oamenii de talent, poetul Laurențiu Belizan fiind unul dintre merituoșii poeți nu doar talentat, dar și implicat în viața literară buzoiană. Este co-fondator şi preşedinte al Cenaclului „Ante Portas”, înfiinţat în august 2013 sub egida „Casei de cultură a sindicatelor din Buzău”. În 2015 înfiinţează şi editează împreună cu membrii cenaclului, Revista „Ante Portas”. De asemenea este membru al Cenaclului ”V.Voiculescu” din cadrul Bibliotecii județene Buzău, dar și „scriitor de onoare” al editurii Rafet pentru susținerea literaturii și culturii naționale.
Volumul de față, cu o copertă concepută inspirat de către artista Ana Maria Bogleș , împreună cu lucrările din interior, are în componență cincizeci și două de poezii, radiografii ale unei lumi alegorice în care viața se derulează pe două planuri, cel real al versului calculat, metaforelor studiate, imaginilor inteligent construite și cel oniric în care fantezia este liberă și poate evolua în tablouri fascinante, dar și terifiante. Poemele pendulează între verosimil și imaginar, între trăiri interioare, intime ale realității și exteriorizări atipice, surprinzătoare ale sentimentelor , construcțiile poetice fiind când livrești, științifice, când picturale, sculpturale, dar și sacre sau profane. Din acest dualism se naște mișcarea. Viteza de derulare a viziunilor poetice, a cadrelor, duce la formarea așa ziselor „poeme în viteză”. În toată cursa aceasta contra cronometru, metafore atipice se întrepătrund cu imaginile senzuale și sentimentele diafane, oprind timpul astfel încât în „ corpul (…) tangent la soare” care „miroase a pâine coaptă” poezia să poată crește „ din mine ca unghiile unui mort/ cu fața vitrată/ voi fugi/ ca Rimbaud/ de o frumoasă deșertăciune”, ( pag 9/ „tangent soarelui”).
Despre capacitatea imaginativă a autorului cât și despre versurile sale, pe coperta a patra a volumului „selfie cu dumnezeu”, criticul Daniel Cristea - Enache spune: „Lumea creată și recreată prin vers, și anume prin imaginile puse în circulație, este spectacular - dinamică. Frenezia imagistică și asociativă, amintind de Ilarie Vorona e tipic modernistă.”, iar criticul Ion Roșioru, în articolul intitulat „Laurențiu Belizan un poet de top”, apărut în Revista „Bucureștiul literar și artistic”, nr1(52), ianuarie, 2016, scria: „Poetul aci în discuție (re)pune în ecuație relația dintre real și imaginar și declară, în siaje nu mai puțin ilustre, supremația vitală a celui din urmă, deși debarasarea de îndoielile existente nu se întâmplă niciodată în realitate.”
Cascade de metafore inițiate să capteze atenția cititorului, un vocabular actualizat noilor standarde în care termeni din industria internetului sau termeni împrumutați din alte limbi fac deliciul unei pături destul de mari de cititori, sunt doar două din caracteristicile majore ale versurilor din „selfie cu Dumnezeu”. Iată câteva exemple justificative extrase numai dintr-un poem, „karaoke”, pag.11: „ stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant”, „podul este un deget al orașului pe care apa să-l muște”, „realitatea respiră altfel în tentaculele ficțiunii”, „dulapul așezat pe ușa lipsă dintre camere/ spatele lui dezmembrat prin care intram și ieșeam dintr-o lume într-alta”, „ceata lui Kusturița prin oraș ca o coadă ruptă de salamandră”, „cerul părea un club karaoke”.
Poemele lui Laurențiu Belizan beneficiază de un limbaj bazat pe un sănătos suport livresc și cultural care împreună cu imaginile metaforice rotunjesc tablouri puternice: „ avea branhii în locul ochilor/ (…) mărturisesc asta cu un soi de infirmitate/ trebuia să pună catargul și camera începea să plutească/ deasupra Amazonului/ (…) / nu-i păsa că animalele se zbăteau înainte de a fi mâncate/ și cel mai frumos vers este să fie lumină/ energia statică a rochiei putea iniția combustia spontană/ a celui care îi zărea bruioanele frunții/ Proust a scris despre Odette atâtea pagini/ dar tot nu-mi dau seama cum arăta/ un străin care a văzut-o i-ar face un portret robot impecabil” ( pag. 13/ „Janus”).
Laurențiu Belizan își asumă eul liric, fiind conștient că în poezie este imperios necesar o schimbare a uzanțele vremurilor predecesoare cum ar fi limbajul simbolic perimat și trebuie deschisă o nouă epocă a poeziei contemporane. Iată de exemplu în poemul de la pag. 21, „epifanie”, o declarație de dragoste insolită, debarasată de exprimarea simbolică perimată având la bază imagini proaspete și originale și o construcție inovatoare a versului cu un limbaj pe măsură: „ te iubesc așa cum își iubește un deținut păianjenul/ strivesc zilele le pun într-un colț al ferestrei/ aștept să văd cum le mănânci/ noaptea ies din tine fire lungi rezistente/ ca niște gratii/ (…)/ acum știu”/ ar trebui să-ți dau mai mult decât inima și ficatul/ ca să-i fac loc lui Dumnezeu”.
Poezia devine o călătorie a cunoașterii în care autorul se apropie cu pași repezi de divinitate în dorința aflării adevărului suprem: „ vei spune că suntem un apendice al absurdului/ precum un poem perfect rupt în bucăți și amestecat în Graal/ dar hârtia poate redeveni pom/ un pom cântând din rădăcini în urechile nopții de creatină/ (…)/ și dacă gura ar ține locul inimii/ tot nu aș întreba ce-ai face Doamne fără mine?/ aș ieși cu capul din dragostea asta/ prin oamenii-oglinzi” ( pag. 23/ „călătorie spre interior”).
Cu alte cuvinte noi suntem o oglindă pentru cei din jur iar Dumnezeu oglinda noastră. Pentru a rămâne permanent în poveste și a nu pierde contactul cu divinitatea ar trebui, cum ne sugerează poetul Laurențiu Belizan , să-l imortalizăm pe Dumnezeu, împreună cu noi, în aceeași oglindă a clipei, să ne facem un selfie cu El, de ce nu. De ce un selfie? Pentru că așa cum spune dicționarul explicativ Oxford, selfie este „o fotografie pe care o persoană și-o face sieși, în mod obișnuit cu un smartphone sau cameră web și apoi este publicată pe un site de socializare”. Ei bine, autorul volumului de față a mărit arealul publicării și nu s-a limitata la un site de socializare, ci la un întreg volum, smartphonul cu care a reușit să facă „selfie cu Dumnezeu”, fiind însuși poezia .
„ Dumnezeu este cel mai frumos orb/ care nu-și mai amintește nimic/ urcă prin lumina crudă precum Sisif/ reconstruiește lumea în fiecare zi” ( pag 50/ „que deus me perdoe”). Nemulțumit fiind de ce i se întâmplă și râvnind la iubirea supremă, poetul îl vede pe Dumnezeu ca pe un „zeppelin singurul adevăr al lumii” plină, sufocată de mărunțișuri și-L caută în versuri încercând din răsputeri să salveze „cuvintele amputate” de ipocrizie . Calea pe care o alege este cea a poeziei unde lucrurile sunt „orbitor de simple ” și iubirea o promisiune: „ai crede că vreau să rămân aici/ personaj în istoria asta a gesturilor mărunte/ (…)/ în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat/ se plimba prin cerul palmelor tale/ dragostea urcase multe octave/ literele scrise cu markerul/ creșteau mereu/jos lumea se zvârcolea într-un aer gotic/ pe terasa unei cafenele Tristan tăia ziarul cu mondenități/ sângele cuvintelor amputate se coagula rapid/ (…)/ și zeppelinul se prăbușea într-o reluare lentă/ (…)/ ar trebui să tac pentru că și diavolul citează uneori din scriptură/o să merg cât mai departe/ deși cândva șarpele a avut picioare/ iar ipocriți sunt uneori mai isteți/ mai creativi// o să merg pe drumul acesta/ lucrurile sunt orbitor de simple/ cu iubirea ta ca o primejdie/ ca o promisiune.” ( pag 44/ „selfie cu Dumnezeu”)
Autorul volumului „selfi cu Dumnezeu” , poate fi ușor definit ca fiind un poet de avangardă căci prin flerul artistic și literar a uzitat toată ariergarda de imagini poetice și figuri de stil, combinând imaginile vizuale cu cele olfactive, motorii sau tactile, excelând în metafore inedite, epitete stilizate sau comparații surprinzătoare. Poemele din acest volum sunt întocmai tablourilor lui Dali , imaginile fiind de o fantezie extravagantă, tulburătoare până la stupefacție. Dali vedea în mișcarea suprarealistă posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante, îmbinată cu o tehnica desăvârșită a desenului și culorii. Tot astfel poetul Laurențiu Belizan lasă frâu liber imaginației sale debordante care împreună cu vocabularul erudit, cunoștințele din diverse domenii, s-a concretizat în tablouri lirice dispersate între realitate și ficțiune. Cine știe , poate că Salvator Dali avea dreptate și „într-o zi, vom recunoaşte oficial că, ceea ce denumim realitate, este o şi mai mare iluzie decât tărâmul viselor”. Dovadă pot fi și poemele lui Laurențiu Belizan din volumul suprarealist contemporan: „selfie cu Dumnezeu”.
Postări
0 Comentarii