Amintiri dintr-o altă (aceeași) epocă

- Virgil Andronescu -

Îmi amintesc foarte bine. Acele imagini și întâmplări nu le voi uită niciodată. Aveam o problema gravă de sănătate la glezna piciorului drept și în miezul zilei de 22 decembrie mă aflăm în incinta cabinetului medical, numit pe atunci dispensar. În timp ce tatăl meu tăia porcul acasă, mă aflam pe masa de lucru a medicului care tocmai fusese repartizat în cartier și de care aparțineam. Cu câteva zile înainte îmi incizase un flegmon ce devenise uriaș și acum mi se punea un fel de sare în rana deschisă și abia curățată. Urcasem pe acea masă metalică, durerile groaznice nu mai conteneau să mă chinuie. În jurul doamnei doctor se găseau în permanență două asistente la fel de tinere. Difuzorul din cabinet transmitea... Medicul și asistentele lucrau cu mare grijă la îngrijirea gleznei mele, dar urechile acestora erau fixate pe ceea ce se auzea din cutia vorbitoare agățată într-un cui, undeva deasupra ușii. În jurul prânzului, când piciorul meu era deja bandajat și treaba echipei medicale se apropia de final, doamna doctor a izbucnit în plâns, iar asistentele au urmat-o... 

- Oare ce se va întâmplă...?
- Dar ce să se întâmple...?
- Soțul... e... la București,acolo se întâmplă lucruri... E acolo... A fost repartizat...
Și a continuat să plângă în hohote, asistentele,  la fel.
- A fugit...! Au fugit Ceauleștii și... de-acum încolo... Oare ce se va întâmplă?!

Mă urcasem cu greu, cu dureri insuportabile, pe masa de operații pentru a-mi fi doctoricit piciorul, și am coborât...  de parcă eram un fulg. Iarna era una cum puține aveam să mai văd, iar eu am mers acasă ușor... de parcă pluteam. Pluteam precum fulgii de nea care nu se mai opreau, mergeam între două bastoane și cu greu înaintăm prin zăpada uriașă. Părea că mergeam, pluteam, îmi simțeam trupul și mai ales sufletul eliberate. Trecusem de la agonie la extaz: de la durere la bucurie, în timp ce doctorița și cele două asistente făcuseră drumul invers. Aveau soții în capitala în care haosul și gloanțele dominau. Plângeau de grija soților, dar simțeam că în adâncul sufletului lor se aprinsese și o plăpândă flacără a eliberării și a speranței.

”Dictatorul a fugit, suntem liber...i!", se auzea neîntrerupt în cutia vorbitoare. Și anunțul mi se repeta obsesiv în urechi, precum ecoul unei bubuituri de tun. Am ajuns acasă mai repede... sau mai încet, noțiunea timpului nu mai avea nicio relevanță. Am intrat în curte, părinții mei pregăteau porcul sacrificat - niciodată până atunci nu-l tăiaseră mai devreme ori mai târziu de 20 decembrie, de Ignat; i-am informat tensionat și confuz că Ceaușeștii fugiseră cu elicopterul. Tata a dus difuzorul afară, iar eu am intrat în casă și am pornit televizorul alb-negru (un Snagov 222, telecomandat cu o prăjină de la distanță... ), pe ecran rulau neîncetat imagini cu ”scenă balconului". Au urmat zilele premergătoare ,,primului Crăciun liber", zile în care s-au tras milioane de gloanțe în toată România cuprinsă de haos: țara era condusă de la televizor cu minciuni, dezinformări, inducerea panicii în populație, diversiuni în toată regulă... În tot acest timp românii de rând sărbătoreau Crăciunul, locul revoluției fusese luat de lovitura de stat dată de eșalonul doi al P.C.R., iar alții deveneau peste noapte - noaptea că hoții - afaceriști, așa-ziși oameni de afaceri care începeau construirea capitalismului așa cum clădiseră socialismul multilateral dezvoltat.

Au trecut 29 de ani de atunci și azi, în Ziua Sfânta zi a Crăciunului, se împlinesc tot 29 de ani de la asasinarea soților Elena și Nicolae Ceaușescu. Și în aceste zile albite de omăt - dar nu deomătul de altădată -, românii sacrifică porcul - dar cu teama de așa-zisa pestă porcină indusă de pesta roșie aflată la conducerea țării, iar aleșii neamului, în frunte cu un alt Nicolae, duc România în urmă cu 29 de ani. Urmașii celor uciși în decembrie '89 își plâng morții, iar milițienii de astăzi umilesc poporul - după ce jandarmeria l-a gazat și l-a bătut ca pe o slugă neascultătoare. Probabil că și unii, și alții, au dreptatea lor, cu sau fără... ghilimele! Poate că da, sau poate că nu,,, ne merităm soarta! Cert este că ne-am întors la partidul unic, sigur este că - dacă persistăm în lașitate și indiferență -, ne vom trezi foarte curând în anii '50-'60!

Încheiem anul 2018, la 100 de ani de la creerea României Mari într-un haos politic și într-un dezastru economic iminent. Acum, la distanță de 29 de ani de când pluteam pe fulgii imaculați ai speranței, privesc semnul rămas pe glezna dureroasă a amintirilor acelor zile și îmi repet, cu dezamăgire, că toți acei tineri și frumoși ai revoluției se prea poate să fi murit degeaba. Și chiar dacă e un clișeu, îl folosesc fără teamă, spunând că ”speranța nu a murit !" văzând o altă generație de tineri frumoși și (încă) liberi cum ies (timid ce-i drept) în stradă pentru comemorarea acelui decembrie 1989 și pentru salvarea democrației (atât câtă ne-a mai rămas, din păcate ). E Crăciun și ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului; e Crăciun și trebuie să apărăm libertatea cucerită cu sacrificiul sângelui! Încă mai avem o speranță, să n-o sacrificăm în zadar!, să lăsăm deoparte problemele și interesele personale...!