Virgil Andronescu, un poet care experimentează nefericirea

- Petre CRĂCIUN -

www.litera13.ro

Poetul și jurnalistul Virgil Andronescu ne propune o nouă carte de versuri: Cronica potopului de după Dumnezeu, după ce, în 2011, publica volumul de versuri După Dumnezeu, potopul!', Ed. PIM, Iasi. Avem, prin urmare, o persistență în tema potopului, pe care Virgil Andonescu o privește cu armele introspective ale unei poezii care pleacă dintr-o durere interioară care se transformă în strigătul devenit vers. În Geneză, autorul notează: ,,M-am născut/ Din tăcerea surdă a durerii/Iartă-mă, Doamne,/Că am deranjat atmosfera originară!’’

Autorul este într-o permanentă căutare a unui echilibru pe care speră a-l găsi în persoana iubită, în sine, într-o relație de tip personal cu divinitatea și, în final, în starea poetică. ,,Prin eul tău în eul meu/frumoasa mea domniţă/sunt muritor/nu zeu!”, scrie autorul în poemul ”după Dumnezeu, potopul”.

Starea de revoltă nu-i dă pace poetului care știe numai să iubescă și să scrie.

Ea este cea care îl face să respingă condiția muribundă, ajungând la o libertate pe care numai experiențele la limită ți-o pot da: ,,Dumnezeu mi se plimbă prin gură-/Mă rog înjurând…/Dacă vreau ning,/Dacă vreau aduc ploaie sau vânt,/Ştiu cum să fac să-l aduc/pe Dumnezeu cu picioarele pe pământ ’’(Aură de cer).

Poemele din volumul oferit astăzi cititorilor abundă de culori sumbre, de umbra singurătății, a înstrăinării, a fatalității și chiar a morții: ,,Am numărat unsprezece mortăciuni!/niciodată n-am să mă întreb/de ce am murit/am să mă întreb mereu/de ce mai trăiesc.’’

Pentru Virgil Andronescu, nașterea și iubirea sunt pedepse capitale, o povară greu de dus de un trup plăpând, în căutarea sinelui care îl alungă. Viața poetului se desfășoară într-un oraș care miroase a câine plouat, iar tramvaiul 21 nu poate face minuni. În această lume fără frumusețe, nici măcar Dumnezeu nu poate fi găsit prea ușor: ,,doar pe Dumnezeu/rămâne să- L mai sun/ori nu are telefon/ori nu mai există/ori nu mai are timp pentru mine’’ (Dumnezeu nu răspunde la telefon!).

Fragilitatea ființei umane, nevoia de alinare, de sprijin, transpare din multe versuri: ,,noapte de noapte/îl chem pe Dumnezeu /la patul meu/şi-i plâng pe umeri durerile mele/şoptit îi povestesc/cum am urcat Golgota fără şerpaş/Bunul mă mângâie părinteşte/şi adorm’’ (Dumnezeu la patul meu).

Cronica potopului de după Dumnezeu este o carte a suferinței, a strigătului neauzit de nimeni, a disperării mute, a apropierii potopului. Virgil Andronescu experimentează pe sine nefericirea, dar reușește să îi dea acesteia o formă poetică.

Aură de cer

Dumnezeu mi se plimbă prin gură- Mă rog înjurând…

Dacă vreau ning,

Dacă vreau aduc ploaie sau vânt,

Ştiu cum să fac să-l aduc

pe Dumnezeu cu picioarele pe pământ.

dacă vreau ning ori aduc ploaie, ori vânt;

nu mai vreau să trăiesc muribund.

de mine, Dumnezeu nu se despoaie- aleargă nebun cu mine în cârcă, prin ploaie

viu muribund.

Dumnezeu,

mi se plimbă prin gură râzând!