- Liliana TOMA -


UN nimic e...un nimic, mi-am zis, încredințată că am depășit faza truismelor. Și, totuși, e ceva! Ba, mai mult, deși nu există ( pentru că e nimic!), are și plural ! Ce e nimicul? Cum să-l definești, dacă nu există? Ce numim, de fapt, prin nimic? Orice! Cu orice prilej, când cunoaștem, când nu cunoaștem, când negăm, când afirmăm. În viața de zi cu zi, nimicul e mare pișicher. E agresiunea asupra evidenței. "Ce-ai făcut azi? Nimic! Ce s-a întâmplat aici? Nimic? " Nimicul definește, în mod normal, absența, lipsa a ceva, a unei acțiuni, unui obiect, etc. Și totuși, nimicul e o prezență atât de vie în viața noastră!

L-au decantat și descântat filosofii, l-au negat cercetătorii, l-au înrudit și nuntit cu toate pronumele negative lingviștii, l-au sedus, toți, numindu-l Nimicul Absolut, sau Total !
L-au făcut iresponsabil, că nu îmbracă și el o haină palpabilă, vizibilă, apoi l-au numit responsabil de toată bâlbâiala și frate vitreg cu golul - alo, golul are, totuși, granițe, se întinde între niște limite! - i-au dat dimensionalitate, i-au luat ontologicul, l-au închis în cuști de probabilitate, l-au sfidat, numindu-l o contrapondere a unui existent, a ceva. Auzi, auzi, cică existența n-ar fi decât nimicul care poate să fie ! Poftim de înțelege!
Nimicul a fost odată, ca-n povești, ăla originar și, de atunci, e mereu câte ceva... Nimicul simte marea chemare a posibilului. Și are posibilități nelimitate. Dar, când posibilitatea ia locul nimicului, devenind realitate, unde se duce nimicul? Ca să nu mai spun că e și ubicuu, pe deasupra!
Se zice că e impersonal și că e un pas spre existență. Nimicul ăsta...se satură vreodată de el însuși?
Existența este imperfectă. Nimicul o fi perfect? Cum a devenit nimicul ceva? S-a supărat pe sine? S-a simțit copleșit de propria-i singurătate?
Doamne, ce greu e să scrii despre nimic!
Și cât nimic ne împresoară...!