Palatul din pădure (fragment)

 - Petre CRACIUN -

Din volumul ”100 de basme și povești. Odaia fericiriri”

Trăiau odată, la marginea unei împărății mari, un pădurar bătrân, cu nevasta și fiul lui, flăcău în toată firea. Omul nostru, pe numele lui Ilie, muncise o viață întreagă numai în pădure, tăind lemne pentru nevoile celor din preajmă. Cu toate acestea, mare lucru nu adunase, în afară de căsuța modestă, dar îngrijită ca o icoană de nevasta lui, Maria, de câteva păsări, un cal pentru adus lemnele din pădure și o văcuță, care le dădea lapte bun și hrănitor.

Fiul celor doi oameni, Petruț, altă treabă nu avea decât să meargă în pădure cu tată-său, pe care îl cam lăsaseră puterile de la o vreme. Când se reîntorcea acasă, își făcea de treabă prin curte, dar mai ales se juca cu un motan mare cât toate zilele, căruia îi spunea Cotoșmanul. Vezi bine, Cotoșmanul nu era un pisoi ca toți ceilalți, ci avea putere să facă cele mai neobișnuite lucruri. Odată zburase peste grajdul calului și prinsese un uliu care tocmai se pregătea să atace găinile din obor. Tare mult se minunase Petruț, văzând de ce este în stare motanul care, alminteri, era un mare leneș.

Altădată, mergând prin pădure, Cotoșmanul a simțit că se apropie un lup și unde nu s-a dat de trei ori peste cap, transformându-se într-un urs cât toate zilele, de îi era mai mare frica și lui Petruț, cu toate că știa cine se ascunde sub pielea ursului. Nu este nevoie să vă spun cu câtă grabă a luat-o lupul la sănătoasa, ducându-se ca o săgeată în direcția de unde venise.

Azi așa, mâine așa, băiatul nostru prinsese mare drag de motan, luându-l cu el în tot locul. Iar Cotoșmanul abia aștepta să fie chemat la vreo plimbare prin pădure.

De la o vreme, pare-se că dăduse de niscaiva urme, pentru că tot adulmeca prin locuri neumblate de alți muritori.

– Ce cauți, Cotoșmanule? îl întrebase Petruț, te pomenești că ai dat de urmele vreunei pisicuțe și ți-ai pus în gând să mă părăsești?

Motanul îi făcusese semn că poate sta liniștit și continuă căutarea. După mai multe zile de scotocire prin cele mai întunecate unghere, numai ce veni Cotoșmanul la stăpânul său, invitându-l să îi calce pe urme.

– Stăpâne, hai cu mine, și dacă nu ți-o plăcea ce am găsit, să nu îmi spui mine Cotoșmanul.

Băiatul, ce să facă? Se luă după năzdrăvanul de motan și merse vreme lungă prin cele mai întunecate locuri ale pădurii, acolo unde creșteau copaci deși, cu coroanele mari, așa cum nu mai văzuse în alte locuri.

După vreo două ore de mers, iată că ajunse la un pod de piatră, care traversa o râpă de toată frumusețea. Iar dincolo de acel pod, minunăția lui Dumnezeu... Un palat adevărat, din piatră albă, cum nu văzuse niciodată în viața lui. Era atât de strălucitor, că nici măcar palatul împăratului său nu credea să fie atât de maiestuos.

– Trebuie să fim pe altă lume, spuse băiatul către motan, care se uita și el puțin uimit de ceea ce găsise. Oare o fi locuit?

– Stăpâne, lasă-mă pe mine și vei afla, cât ai bate din palme, răspunsul la ceea ce te frământă.

Imediat, Cotoșmanul se dădu peste cap și se transformă într-un porumbel alb, de parcă așa ar fi fost de când era el. Apoi pasărea se ridică în zbor, trecu de zidurile înalte și făcu un înconjur al palatului. După aceea reveni și își luă vechea înfățișare.

– Palatul nu este părăsit, dar nici nu locuiesc mulți oameni într-însul. Se pare că numai familia unui vechi împărat și câteva slugi care îi mai ajută la treburile gospodărești. În rest, este pustiu și o sărăcie lucie cât vezi cu ochii.

– Curios lucru, spuse Petruț, care nu putea pricepe ce căuta un ditamai palatul în mijlocul celei mai dese păduri din câte existau pe această lume.

Nici nu terminase gândul, că iată cum, la o fereastră, apăru o fată tânără, frumoasă ca o zână și îmbrăcată ca o prințesă.

– Hei, om bun, ce este cu tine în pustietatea asta?

– Eu sunt pădurar și am plecat la tăiat de lemne, dar tu cine ești?

– Sunt Ilinca, fiica Împăratului cel Aprig, stăpânul acestui palat.

– Putem intra în palat ca să mai schimbăm o vorbă? întrebă Petruț.

– Sărmane, nu ai văzut că porțile sunt ferecate? De 99 de ani sunt așa și până acum nu s-a găsit muritor care că le deschidă.

– Lasă că le deschidem noi, spuse Cotoșmanul, spre mirarea fetei, care nu mai văzuse pisică vorbitoare.

Cât ai clipi din ochi, năzdravanul de motan se transformă într-o pasăre mare, îi ceru stăpânului să i se urce în spate, apoi se înălță în înaltul cerului și nu peste multă vreme ajunse dincolo de zidurile înalte ale palatului, unde îl așteptau împăratul, împărăteasa și frumoasa prințesă.

– De mult amar de vreme nu a mai trecut nimeni pe aici, spuse Măria Sa. Ce vânt te aduce pe la noi, tinere, și cine ești?

– Vânt bun, Luminăția Ta. Eu sunt Petruț și sunt feciorul lui Ilie, pădurarul. Mergând prin codrul acesta des și ajutat de Cotoșmanul, motanul meu fermecat, am descoperit palatul Înălțimii Voastre și tare m-am mirat. Nimeni de prin părțile noastre nu știe să fi existat vreun palat și vreun împărat prin aceste locuri îndepărtate.

– Ehei, fiul meu, grăi împăratul, nici Moș Vreme nu mai știe de existența noastră, atât suntem de bătrâni și de uitați de lume. Iar despre oameni, ce să mai vorbim...

– Dar de ce v-ați ridicat palatul în mijlocul pădurii?

– Feciorul meu, oare tu îți închipui că aici a fost pădure toată durata? Nici să nu te gândești. Era o minunație de împărăție, cu lanuri de grâu, ape curgătoare, cirezi de vite nenumărate, vii cât vedeai cu ochii și oameni, oameni, câtă frunză și iarbă...

– Luminăția Ta, ai uitat de pisici, spuse Cotoșmanul, cam încurcat...

– Așa este năzdrăvanule, erau de toate, pisici, câini, păsări cântătoare... De toate aveam și nu ne mai trebuia nimic...

– Dar cum au dispărut toate astea? se miră Petruț.

– Fiule, mie mi se spunea Împăratul cel Aprig, pentru că eram cam iute la mânie. Acum, după 99 de ani, m-am domolit și eu... În dorința mea de dreptate, am supărat o vrăjitoare care se cam înstăpânise peste întinderile mele. Cloanța-Cotoroanța era numele ei. Am poruncit armatelor mele să o prindă și să o alunge din țară, pentru a nu mai supăra oamenii nevinovați cu vrăjile ei. Trei rânduri de oști am trimis. Pe primii i-a omorât cu otravă, iar pe alții i-a făcut stană de piatră. Cei care au plecat la urmă au fost mai norocoși și au prins-o mai spre dimineață, în ultima zi de vineri a lunii, când își pierd vrăjitoarele din puteri. Au dus-o la marginea împărăției, dar cu ultimele puteri ne-a blestemat ca vreme de 100 de ani să ne rupem de lume, iar în jurul palatului să crească o pădure mare, mare cât o întindere de apă sărată. Blestemul mai spunea că ne vor părăsi toți supușii și că vom rămâne singuri în palat, trăind într-o sărăcie lucie, ceea ce s-a și petrecut.

– Iar peste puțină vreme se vor împlini cei 100 de ani, spuse cu nădejde Ilinca, fiica Măriei Sale.

– Ce folos? spuse împăratul. Cloanța-Cotoroanța a spus că, dacă la capătul celor 100 de ani, se va găsi un voinic în stare să-i aducă de pe lumea cealaltă Cățelul pământului cu blană de aur, se va risipi vraja...

– Iar dacă nu? întrebă fiul pădurarului.

– Dacă nu, vom mai avea de îndurat încă pe atât. Dar nu cred să mai putem răbda atât de mult pentru că nici nu mai știm cum arată o masă omenească.