- Virgil MATEI -
(...) Așteptam, cu toții, înfrigurați, sărbătorile de Paști. Trăisem experiența sărbătorilor de iarnă, atunci când nea Tămâioară, spre binele tuturora, ne făcuse cadou o parte din concediul de odihnă. Acum, când treburile șantierului abia țineau pasul cu termenele impuse de beneficiari, altfel stăteau lucrurile. Pe de o parte, plecarea noastră, în bloc acasă, de Paști, ar fi trezit suspiciuni „organelor”. Pe de altă parte, se punea ferm problema rezolvării operării vagoanelor de marfă cu materiale de construcții în perioada sărbătorilor, fiindcă, lucru știut, să te înregistrezi, la diribau, cu vagoane nedescărcate în termenii prevăzuți în scrisorile de trăsură echivala cu trimiterea în tribunalul militar. Problema aceasta se dezbătu la una din operative, dar ea rămăsese nerezolvată, agățată totuși, în mintea limpede a lui nea Tămâioară. La una din întîlnirile de dimineață, pe când credeam că uitase de Paștele nostru, am primit ordin să trec pe la fiecare ostaș și să notez din ce cult religios face parte. Lucrurile s-au tranșat foarte repede: o treime erau catolici, restul, ortodocși. Și, cum paștele catolic cădea, în calendar, cu o săptămână mai devreme decât paștele ortodocșilor, nu-mi rămânea decât să întocmesc ordine de serviciu în funcție de cele constatate. Așadar, catolicii - cu paștele lor, iar noi, ortodocșii - cu paștele nostru. Totul se încheia cu un lucru bun, în sensul că șantierul nu rămânea gol pe perioada sărbătorilor pascale.
De paștele catolicilor și-au luat tălpășița spre casele lor, în special ardelenii. Noi, ceilalți, regățenii, am rămas acasă, în unitate, muncind și în contul lor. S-au întors obosiți, dar cu ranițele pline. La punctul de control cu greu se putea intra cu băutură, dar, pentru diribiști nimic nu era de netrecut. Gică Paveliu scotea ditamai draglina pe poarta mare, înfunda cupa cu sticlele sau bidoanele de palincă, o ridica în slavă, se învârtea, de ochii lumii de câteva ori în jurul depozitului cu agregate de râu - aceasta-i denumirea, în termeni tehnici, a maldărelor de piatră din lungul gardului - apoi intra nestingherit, oprindu-se, unde altfel, decât în fața barăcilor-dormitor. Darnici și omenoși, camarazii ardeleni. Pe lângă produsele tradiționale de paște, cozonac, ouă, părinții lor le completau „meniul” cu bucăți de slănină și șuncă afumată, cașcaval, brânză, ciocolată, fructe confiate exotice, alune, pe care le puneau la bătaie fără nici o rezervă. Uitam să mai mergem la masă, spre bucuria bucătarilor „de sub armă”, care-și vedeau și ei sporite porțiile de hrană.
A venit și rândul nostru, al ortodocșilor, în vinerea mare, să o întindem spre casele noastre. La „comandă”, în ziua de paști, urma să rămână Costel Stăniciu. De, i-a trebuit școală de gradați, acum să tragă ponoasele! Înainte de a-mi face și eu bagajul, m-am interesat la compartimentul comercial al gării, acolo unde eram un fidel client de-al casei, despre „starea” vagoanelor. Liniște peste tot, nici tu ciment, nici tu cărămidă, nici tu masă de torcretare de la Combinatul de la Galați!
Un telefon de la marea unitate, primit tocmai în momentele în care completam biletele de învoire mi-a dat planurile peste cap. La atelierul central se finalizase execuția furniturilor de instalații și eram așteptat pentru supravegherea, încărcarea și însoțirea unui vagon de marfă destinat acestui scop. N-am stat pe gânduri, până seara eram deja în București, la marea unitate, unde am și înnoptat. Marea unitate era amplasată în curtea „greierilor”, așa era denumită renumita școală de muzică a armatei, de pe Militari. Acolo am întâlnit altfel de arme: tromboane, trompete, saxofoane, tobe, alămuri, fel-de-fel. Era un regim de armată asemănător cu al nostru, al diribiștilor adică mai fistichiu. Când credeam că s-a dat stingerea, pe holuri, ici-colo, așezați pe mozaicul uzat, camarazii noștri muzicanți, cu partiturile în față exersau de mama-focului. Ritmuri de operetă, vals, foxtrot, marșuri și cunoscute arii din opere, m-au însoțit cu plăcere până am adormit buștean.
Dimineața, conform protocolului, am mers în gara Cotroceni pentru a lua în primire vagonul de marfă pe care manevranții urmau să-l tragă pe linia ferată din interiorul unității. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că vagonul era unul descoperit, vulnerabil la furtișaguri pe traseu. Eu credeam că ni se va repartiza unul clasic, acoperit, unde puteam ușor trage ușa după mine și care mă putea scuti de supraveghere continuă. Dar, la armată nu se discută, așa că m-am repezit la camarazii din atelier, cărora le-am cerut o pufoaică pentru a mă înveli noaptea. Pe lângă pufoaică, un subofițer mi-a dăruit o șubă până-n pământ, cu glugă. Până spre prânz, toți camarazii din atelier au fost dirijați spre încărcarea vagonului. Stăteam sus, pe scară, cu documentele de însoțire și făceam recepția. Tubulatură din tablă pentru instalații de aerisire, suporți din metal pentru lavoare, panouri electrice, furnituri pentru instalațiile sanitare și încălzire, flanșe, robineți, vane, electrovalve, din asta consta încărcătura. Am dat o fugă la bucătărie de unde m-am întors cam sărac, cu doar câteva conserve de costiță de porc, o bucată nu prea mare de slănină afumată și râncedă și cu trei pâini rotunde, pâine neagră uscată. De la cișmeaua din curte mi-am umplut un bidon cu apă. Rămăsesem singur, printre liniile de cale-ferată, în vagonul necuplat la vreo garnitură, în sâmbăta paștelui, în așteptarea manevranților, care nu mai veneau. Nu puteam părăsi nici o clipă vagonul de teama hoților. Se lăsă înserarea, iar eu încă așteptam. Stăteam așezat, strategic, pe o tubulatură de unde aveam în vizor întregul vagon. La un moment dat aud pași și șoapte pe lângă calea-ferată. M-am dat la vedere, strigând un „Staaai!” de care și eu m-am speriat. Hoții au rupt-o la fugă, dar, după câteva minute, îl văd pe unul dintre ei traversând calea-ferată cu o ladă în spate. M-a văzut, însă, în loc să o rupă la fugă, după ce mă cântări din priviri, se îndreptă către mine. Avea un pachet făcut dintr-un ziar cules de pe jos, ca un teșcoi, pe care-l umpluse cu... biscuiți. Dăduse geala la un vagon cu produse de patiserie, amplasat ceva mai la deal. Alt tovarăș de-al lui se chinuia cu o ladă de ardei, uriași, ardei pentru export. Au dosit marfa pe scara vagonului meu, după ce ne-am salutat camaradește. Am trecut și eu la acțiune. Am deschis ușa vagonului, a cărui sigiliu era deja violat și m-am spetit cu o ladă mare de biscuiți și cu una cu eugenii. Am abordat apoi și vagonul cu legume. O ladă cu roșii și una cu ardei la mijloc de aprilie erau ca un pepene la revelion. Ca să fie treaba completă, am adus și două calupuri de gheață din partea frigorifică a vagonului aruncându-le într-o tubulatură de tablă zincată. Târziu, după miezul nopții, au apărut și manevranții. Ca să nu-i sperii mi-am făcut simțită prezența. Mi-au răspuns că trenul urma să plece în zori. Paștele m-a prins dârdâind de frig și nespălat. Noroc cu apa acumulată după topirea gheții. Abia după răsăritul soarelui, scârțâind din toate încheieturile, garnitura se urni din loc, ca melcul. Pe la prânz am ajuns în triajul Chitilei, acolo unde se formau trenurile. Am fost ridicat pe cocoașă, un termen consacrat în limbajul ceferiștilor și trimis, prin zeci de macaze, pe o linie uitată de lume. Abia spre seară am părăsit centura Bucureștilor îndreptându-ne, tot în ritm de melc, către Ploiești. Pe la miezul nopții garnitura se opri în gara Râfov. Am ieșit din culcușul meu pentru a-mi mai dezmorți picioarele, și bine am făcut căci, altfel era să mă trezesc cu alți hoți peste mine. De data asta, manevranții, cei cu ciocanele acelea lungi în mâini, cu care loveau roțile și boghiurile se și agățaseră de vagon, vorbind între ei că acolo e marfă de adunat. Am aprins lanterna și i-am liniștit când m-au zărit. Au scăldat-o apoi, urându-mi drum bun. I-am întrebat dacă știu ora când trenul meu avea cale liberă. Când mi-au spus că acolo urma să mai poposim aproape jumătate de oră, i-am rugat să mă conducă în clădirea gării de unde intenționam să dau un telefon la serviciul comercial din Buzău, pentru ca persoana de acolo, așa cum mai procedase și în alte dăți, să anunțe, pentru operativitate, unitatea mea militară. În scurt timp am primit confirmare cum că un anume subofițer Davidescu, bujiometrul meu, urma să mă aștepte cu autovehicule și oameni în gară la ora stabilită. Într-adevăr, la ora patru dimineața, vagonul a fost tras pe linia comercială, unde Davidescu, ofițer de serviciu, îmi făcea semne de bun-venit. Am coborât, am luat o cretă și am scris mare, să se vadă de la o poștă: „Hristos a înviat!”. Iar dedesubt, am completat: „Vagonul catolicilor”. Asta pentru că ei, bunii mei camarazi catolici urmau să opereze acest vagon. Am plecat către unitate, cu primul transport, după ce am întocmit actele necesare, am făcut un duș și m-am culcușit într-un pat mai ferit din dormitorul-baracă. Nu mi-a trebuit nici mâncare. Când m-am trezit, pe seară, am descoperit că pe masa din mijlocul dormitorului cineva îmi adusese și mie porția de hrană. Am înfrunțit puțin dintr-un castron din aluminiu plin cu pilaf de orez amestecat cu carne din conserve. Restul l-am dăruit lui Ferenț, care hămăia supărat pe mine că nu-l băgasem în seamă până atunci. După care, iar am tras pătura peste mine.
SURSA: Virgil Matei | Facebook
 (Fragment din volumul „Dincolo de patul armei”){kind=link}
0 Comentarii