Recrutarea pentru armată

 - Noro JERCA -

Odată, cândva, pe vremea când stagiul militar era obligatoriu în România, toți băieții care împlineau vârsta de 18 ani trebuiau să „recruteze” adică să fie luați în evidență din punct de vedere al stării de sănătate de Centrul Militar Județean (C.M.J.) de care localitatea aparținea, în cazul nostru al municipiului Turnu Măgurele de C.M.J. Teleorman cu sediul în Alexandria. După recrutare, la finalizarea studiilor liceale, urma să primești ordinul de încorporare pentru „ați face datoria față de țară și popor” cum se zicea pe atunci. Astfel pentru majoritatea tinerilor de la 18 ani în sus totul începea la liceul unde învățai. Venea acolo un reprezentant al Centrului Militar Județean care aducea la directorul liceului ordinele de chemare la recrutare și le comunica perioada în care elevii - băieții erau planificați pentru vizita medicală obligatorie. Directorul le înmâna aceste ordine diriginților, care ne informau pe bază de semnătură ziua în care trebuia să fim prezenți la Policlinica Municipală. La prima vedere mai toți băieții trăiam un șoc, puțini fiind capabili să facă o diferență clară, fără echivoc, între recrutare și încorporare.

Această etapă din procedura standardizată a recrutării fiind prezentată, trec la faza a doua particularizând activitatea... Toți cei 12 băieți din clasa mea de la Liceul „Unirea”, am fost planificați să mergem la vizita medicală în prima zi a săptămânii, adică luni. În ziua cu pricina, neapărat dimineața, la ora 07:00 fix, trebuia să fim cu toții prezenți în curtea Policlinicii Municipale din Turnu Măgurele, deși programul începea la ora 08:00. La ora 07:00 ne adunasem în curtea policlinicii 60 de băieți de la cele patru licee din municipiu în care ne includeam și noi cei 12 crai de la „Unirea”. Doi reprezentanți de la C.M.J. Teleorman cu neobositul și charismaticul asistent medical nea Gheorghe Puică, de la Sanepid, au început organizarea noastră. Ne-au împărțit în grupe de câte trei băieți, în ordinea alfabetică, ne-au dat fișele medicale completate cu datele noastre de identificare și ne-au precizat traseul de urmat pe la toate cabinetele medicale pentru control. După ce treceam pe la cele vreo zece cabinete medicale, urma să ne adunăm la final în grupe de câte 12 băieți la cabinetul de chirurgie. Eu am căzut în grupă cu un băiat de la Liceul Industrial nr. 2 (azi Liceul Teoretic „Marin Preda”) și un băiat rrom de la Liceul Agricol (azi Liceul Tehnologic „Sfântul Haralambie”). Ora 08:00, începem periplul pe la cabinetele medicale menționate pe fișă, în ordinea stabilită anterior. După O.R.L, Oftalmologie, Radiologie, Dermatologie, unde controlul era mai mult formal, ajungem la Psihiatrie... Aici medic era domnul Doctor Valentin Munteanu, care era și director al Policlinicii Municipale. Iese doamna asistentă medical și ne ia fișele medicale anunțându-ne să fim atenți că vom intra atunci când ne vom auzi numele strigat, ușa la cabinet fiind închisă. Despre medic circula vorba că este un dur, tare exigent, un ciudat rău pe care nu trebuia să-l superi. Atenți la ușă, auzim o voce gravă, bărbătească: „Să intre Ionescu!”. Ciocănește la ușă și intră, stă vreo trei minute și iese din cabinet cu o față speriată. Noi, repede îl întrebăm: - Ce s-a întâmplat? Ce te-a întrebat?... - Mi-a zis să răspund repede: Ce este sportul?... - Și?... - Am răspuns imediat că este un ziar! (Notă: „Sportul” = singurul ziar de sport din țară, înainte de Revoluția din decembrie 1989)... - Și?... - S-a uitat pe sub ochelari la mine zicându-mi apăsat să ies repede afară și să aștept asistenta să-mi aducă fișa medicală... Peste circa două minute, se aude aceeași voce: „Să intre Memiș!” (băiatul rrom). Și acesta ciocănește la ușă și intră în cabinet, unde zăbovește la fel, trei, patru minute și iese cu o față mirată și zâmbitoare. Îl întreb: - Cum e, ce te-a întrebat?... - Mi-a zis să-i răspund rapid: - Care este diferența dintre un avion și o cioară? - Și i-am zis că avionul este din tablă, iar cioara este din carne! S-a uitat lung la mine, a zâmbit, am zâmbit și eu și a zis să aștept afară fișa medicală... De acum urmam eu. Trec 5, 6... 10 minute și nimic, nicio voce... Stau ca pe ghimpi. După încă vreo 5 minute de așteptare aud vocea „binecuvântată”: „Să intre Jerca!”. Ciocănesc regulamentar la ușă, după care apăs clanța să deschid ușa. Deschid ușa și dau să fac pasul pentru a intra în cabinet, unde urma să salut... Nici nu am apucat să fac bine pasul în cabinet și să zic ceva că un potop de invective de genul „- Intri fără să saluți! Nu te-au învățat să saluți când intri într-o încăpere! Ieși afară, să înveți să saluți!”... Apoi liniște... Mirat de ceea ce mi se întâmpla, nu mă pierd cu firea cu toate că mă roșisem la față și calm îi spun: - Domnule doctor, când era să vă salut? Având în vedere că eu nici nu am apucat să fac un pas, să intru în cabinet!... Domnul doctor, cu un ușor surâs uitând-se pe sub ochelari, pe un ton calm de ziceai că nimic nu s-a întâmplat mă invită să iau loc pe scaunul din fața biroului. Mă întreabă: - La ce liceu ești și în ce clasă? Răspund corespunzător... Face o pauză de vreo 30 de secund care mi s-a părut o veșnicie și mă întreabă din nou: - La ce liceu ești și în ce clasă?... Eu, amuzat, dar serios, repet răspunsul dat anterior... Se uită brusc la mine zâmbitor și jovial spunându-mi: - Bine tinere! Ești liber, mergi și așteptă afară din cabinet fișa medicală... La câteva minute doamna asistentă medical iese din cabinet zâmbind și ne înmânează fișele medicale pe care era scria: „Apt medical psihiatric”... Atunci ne-am dat seama că de fapt Doctorul Valentin Munteanu era un medic extraordinar care te testa riguros, făcându-și cu pasiune și seriozitate meseria...

Într-un final, ne regrupăm în formație de 12 băieți și intrăm la cabinetul de Chirurgie unde medic era domnul doctor Ion Durghinescu poreclit și „Nea Ionică țipă-n drum”. Aici urma clipa cea mare, cea mai grea de altfel, te dezbrăcai la pielea goală, iar trei doamne asistente medical, ne cântăreau, ne măsurau înălțimea fizică și ne luau la puricat, inclusiv prin părțile anatomice protuberante, să vadă dacă ai tatuaje și semne particulare. Nu pot uita emoția ce ne-a dat gata, fiind toți într-o erecție totală. Despre rușinea ce ne parcurgea în acele clipe nici nu vreau să vorbesc. Tremuram toți din toate încheieturile și eram roșii ca sfecla. Din acest motiv, dezbrăcarea la pielea goală și apoi staționarea cu mâinile încrucișate unde trebuie, până în clipa în care îți era strigat numele, nu mai erau chiar așa un chin, ci doar o corvoadă, iar în acele clipe, când ne întreba domnul doctor cum ne cheamă auzeai doar niște gângăviri tâmpe. Noi priveam toată această postură jenantă ca pe o umilire, un abandon al stimei de sine pentru că s-ar fi putut face totul mai decent dacă s-ar fi vrut, dar personalul medical prezent nici nu se sinchisea, cred că urau și ei acestă procedură la ce grad de repetabilitate se producea ea.

La final, după ce toate formalitățile tipice armatei s-au încheiat, te prezentai în fața Comisiei de recrutare care corelând rezultatele examenului medical cu aptitudinile din viața civilă, alegea pentru tine arma la care vei satisface stagiul militar, garnizoana și unitatea militară în care urma să fii încorporat.

După parcurgerea tuturor acestor etape de recrutare plecam fiecare la casele noastre, gândindu-ne la momentul în care vom fi încorporați și la tonul de cum ni se spunea: „- Ați făcut încă un pas spre statutul de bărbat! și Armata te face bărbat!”

SURSA: Noro Jerca | Facebook