Foaie de observaţie
- de Virgil ANDRONESCU -
-Jurnalul unei conştiinţe-
(după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 12)
Secolul 21.
Toţi avem aproximativ acelaşi tratament, toţi suferim de boli de plămâni- mai mult sau mai puţin grave.
Excepţiile sunt la numărul de pastile înghiţite zilnic.Sunt unii pacienţi care suferă de diabet, hepatita, etc.Cineva se tot întreabă- după o ceartă cu una dintre asistente:
,,Noi toţi suntem nebuni?Numai câţiva suntem sănătoşi?''
Nu a primit nici un răspuns.
Aici, pare că e buricul lumii.Este...?
Un singur medic tratează bolnavi cu duiumul nu numai de bolile de plămâni!
Mor oamenii ori revin după ceva timp suferind de aceeaşi boală ucigătoare.
Aceasta încă mai este prezentă masiv în zona de sud a ţării şi este tratată în acelasi fel ca acum multe zeci de ani.
Aparatura, tehnica şi metodele de investigare nu sunt dintre cele mai moderne.
* * *
Azi a fost externat un camarad de suferinţă , din salonul alăturat...
George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 60 de zile sau mai mult...
Se zice că a plecat sănătos la plămâni...
Se zice...
Sa dea Dumnezeu să fie aşa!
Ne-am adunat toţi tinerii în salonul 6 şi am vorbit de una şi de alta...
E un fel de a spune, pentru că am stat...
De parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău!
Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor.
Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie:regretul că pleacă şi bucuria că va pleca!
Ma gândesc că uneori regretele nu îşi au rostul deşi ele există, se manifestă- sunt vii.
Bucuria că cineva pleacă din acest loc...
Cineva de care te-ai legat- în acest loc al suferinţei, pleacă!
Un anume gen de empatie nedisimulată.
George pleacă vindecat de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte.
Această bucurie onorează orice martor, într-un grad înalt;obligă la a fi OM şi înalţă sufleteşte pe oricine e cu inima curată!
O anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt omeneşte îşi are locul în această stare de fapt.
Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi fac simţită prezenţa.Ce mai...Un moment greu pentru toţi.
Un moment dificil dar frumos în acelaşi timp.
George, un tânăr înalt ,bine construit- musculos şi puternic.Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist.
Ne strânge mâna bărbăteşte,trecând pe la fiecare.
Bagajul e gata...la uşă!
* * *
Trebuia să mergem la masă, eram îmbrăcaţi adegvat vremii de afară şi ,,înarmaţi''cu cele necesare.
Am coborât împreună cu ceilalţi, am mers caţiva paşi cu George, ne-am stâns mâinile bărbăteşte şi ne-am despărţit.
Nu cred că ne vom mai vedea vreodată.Şi dacă se va întâmpla...să se întâmple în alte împrejurări decât acestea.
Drumul meu merge că tre cantină,drumul lui merge către casă.
Simpatic puştiul, deşi uneori era de nesuportat.
Poate că niciodată nu ne vom mai întălni,poate...
Dar viaţa ne oferă mai mereu surprize...Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte.
Eu rămân în acest loc ,,invizibil''dar extrem de plin de durere...Încă nu m-am vindecat pe deplin!
Am revenit de la masă şi am rămas fiecare pe unde am crezut de cuviinţă.Mă gândesc că trebuie, e foarte important să consemnez externarea de azi.
Masa a fost ca toate cele de până acum, după cum spun cei ce au mâncat numai la cantina.Macaroane suprasaturate cu zahăr de,,la purtător'' le-am îngurgitat în porţie dublă.
Afară plouă mărunt, după ce mai multă vreme au căzut fulgi rari de nea.
Plecarea lui Georgică a fost într-adevăr cel mai important eveniment al zilei.(De aceea e important că l-am înregistrat!)
S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv posibil.
Păduricea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuţi peste suta de ani şi care ne veghează întotdeauna drumul spre cantină şi înapoi.
Sunt martori oculari ai multor suferinţe.
Închei ziua bucuros că un tânăr s-a însănătoşit şi a plecat acasă.
I-am spus la despărţire că ,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici!Dorinţa mea e să ne revedem la o bere, undeva în oraş.Să ai mare grijă de sănătatea ta, amice!''
(Mă ruşinez la gândul că am fost aşa de sentimental, că lacrimi mi s-au prelins pe obraji!)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 11)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 10)
Paşii ei se aud...scârţâind în urma mea.
Înţepături usturatoare simt în tot corpul-atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate.
De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemiloasă.
Pe dracu'...,,pleci sănătos tun!''
Am păşit în salonul 6, unde se găseşte doamna Vera (căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume, să ne vorbim la persoana a doua), împărţind pastile fiecarui bolnav.Făcea şi injecţii şi toţi erau mulţumiţi de felul cum îi trata.Credea cu adevărat în profesia practicată, credea cu adevărat în harul ei.Ştia să lucreze cu oamenii suferinzi.
-Virgil, ţi s-a recoltat sânge şi spută pentru analize...altele nu ţi se mai iau...!spuse pe un ton ridicat bruneta cu siluetă de viespe şi blandă la chip.
-Da, numai că au uitat...testul de inteligenţă...!replicai maliţios şi pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrece sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi ce se privesc unul pe celălalt miraţi-neînţelegând mai nimic din scurtul nostru dialog.
De fapt, cred că au înţeles totul, de aceea se priveau aşa.Replica Verei nu se lăsă aşteptata şi veni abrupt, precum o avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânite la timp.
* * *
,,Atât mai trebuia...să le strici aparatele...!Nu are sens...nu au ei aparate pentru tine!''
O replică ironică, tăioasă, lovi exact la ţintă.Mariana începu o conversatie cu Vera (conversaţie la care nu mă aşteptam)-,,Doamna Vera, lăsaţi că...Virgil mi-a spus că dumneavoastră sunteţi cea mai bună prietenă a lui...dintre asistente...Sunteţi singura asistentă cu care s-a îţeles bine până să plece acasă.Cu dumneavoastră se are cel mai bine...!''întări spusele sale doamna Mari.Despre Vera se vorbeau multe, se spuneau multe legende cu ceva miez de adevăr, cum că ar fi un fel de ,,mama răniţilor'', că este cea mai de gaşcă'', că e divorţată şi ,,trăieşte cu unul...un fost pacient'' şi că ,,e cea mai sufletistă'' ori că ,,e o...femeie...''
Dar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ştiute şi neştiute, văzute ori nevăzute.
Cu Vera se poate discuta orice fel de problemă, pe orice temă, orice subiect- atâta timp cât e o discuţie decentă şi adegvată momentului.Are grijă de toţi bolnavii, chiar şi de fumători(mai ales de aceştia), pentru că uneori îi împrumută cu ţigări.Fumează şi ea mai abitir decât un bărbat.Înţelege pe toată lumea când e cazul.Chipul drăgălaş spune adevărul despre sufletul ei- nu şi atunci când e încruntată din cine ştie ce motive nefericite.Sufletul îi e curat.,,Şi Vera are problemele ei de viaţă, aşa cum are mai tot omul!''comentau cu bună credinţă pacienţii vârstnici, trecuţi prin viaţă.
La prima internare, în urmă cu trei săptămâni, a intrat în salon şi m-a strigat pentru tratament.O injecţie cu un hemostat şi mai multe pastile colorate.
-Andronache...?
I-am răspuns ironic, fără vreun motiv întemeiat.
-Yes...!?
S-a simţit ofensată, pe buna dreptate, şi a avut loc o ,,discuţie''.
Desigur că nu am stat cu mâinile în sân şi am replicat şi mai ,,agresiv''.
A avut o singură replică:,,...n-am cu cine sta de vorbă...!''şi a ieşit furioasa peuşa
În ultima ei zi de serviciu, înainte de plecarea mea în ,,permisie'', a venit în salonşi mi-a înmânat pastilele colorate, fără a spune vreo vorbă- avea privirea aprigă, înciudată, răutăcioasă.Cam de această maniera s-au întamplat lucrurile...în ceea ce priveşte ,,prietenia'' mea cu Vera.La un moment dat am fost avertizat, de către unii dintre veterani, că am comis o mare eroare şi că voi suporta consecinţele.Am zâmbit...şi am continuat să supravieţuiesc.Speram totuşi să mă pot apropia de Vera şi să aflu cât mai multe...despre Vera.
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 8)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 6)
-Vă rugăm să luaţi loc! spuse o asistentă grasă şi urâtă, încercând să pară umană, poate chiar era... O alta mi se adresă aproape imediat, pe un ton prefăcut: ,,Domnule, mergeţi la cabinetul ,,internări'', drept în faţă,ieşiţi afară din clădire şi apoi...prima intrare la stânga! ''Aproape instinctiv sau chiar din instinct am urmat îndrumarea, diabolic sfat...târând după mine geanta plină cu de-ale gurii(aşa cum îi stă bine unui pacient în Roumânia), şi alte lucruri de recuzită personală. Am făcut primii paşi în afara clădirii cu tencuiala căzută pe ici pe colo, acolo unde trei cucoane în halate albe trăgeau cu poftă din ţigările ajunse aproape de filtru. Nu erau nici urâte şi nici frumoase, îmi aduc bine aminte, nişte corpuri diforme ori informe, ce sporovăiau ceva imperceptibil auzului meu. Vântul sufla cu putere, cerul continua să plângă la vederea acestui peisaj sinistru. În faţa uşii ,,din stânga'' exagerat de înaltă, un tip solid şi la prima vedere simpatic, fuma şi el dintr-un Kent, parcă admirând melancolic ploaia ce cădea fără întrerupere...
-,,Vă salut, să trăiţi!'' zisei, punând jos geanta grea.
-,,Vă salut cu respect! Sunteţi pentru internare?''
Aţi mai fost pe la noi...nu?
Nu-i aşa?''
-,,Da...''
.......................................
A mormăit ceva, după răspunsul meu ferm, cum că merge să stingă restul de ţigară... A făcut câţiva paşi în noroiul din faţa sa şi a călcat chiştocul Kentului cu multă atenţie. Am deschis uşa, cu un scârţâit scârţâitor, am intrat cu paşi marunţi şi obosiţi aşteptând să vină funcţionarul înalt şi puţin burtos pentru vârsta sa.
-,,Da domnule...daţi-mi documentul de identitate, vă rog!...Şi trimiterea. Aveţi un cupon de pensie, ceva...? Sunteţi pensionat, nu?''
Buimac şi nervos, am răspuns totuşi politicos, foarte...
-,,Da, poftim documentele! Cupon... nu mai am, e cel de data trecută...eu am fost într-o mică permisie, de o săptămână. Puneţi-l pe cel de la prima internare, vă rog domnu’...!''
-,,Da. Luaţi loc la măsuţa de pe coridor...!''
Insul a intrat într-un cabinet...
Am ocupat locul indicat, pe un fotoliu rupt şi mucegăit, vechi şi acesta precum masa ce întregea acest mobilier. Am deschis geanta şi cu un gest de lehamite am decojit o banană. Întâlnisem primul om ,,de treabă'' din acest spital şi eram mulţumit de purtarea sa. Mai târziu aveam să înţeleg de la tatăl meu că se cunoşteau şi că tipu' era înţelegator săritor şi cooperant.
Aveam în geantă un exemplar al volumului de ,,Poezii''...am scris pe prima pagina o scurtă dedicaţie cu toată sinceritatea de care eram în stare în acele clipe...
Era mai mult o acţiune de introspecţie! Mă bucură faptul că există şi oameni(unul deocamdată), de asemenea factură în acest loc! Cei mai mulţi sunt de o rară şi crasă mizerie umană, cei buni trebuie reperaţi, consideraţi şi apreciati pentru faptul că sunt oameni în primul rând şi apoi buni profesionişti.
După un timp, acest domn a ieşit...
,,-Aşteptaţi-mă...puţin!''
-,,Da...nici o problemă!''
Am răspuns în mod automat.
.....................................
După un timp, ce parcă n-ar fi trecut niciodată, a sosit şi momentul când am primit aproape ceremonios ,,verde'' pentru intrarea în iad. Am dăruit omului meu cartea. Mi-a mulţumit zâmbind. Părea surprins, chiar nu-i venea să creadă... Ne-am despărţit după câteva replici de mulţumire reciprocă şi după o strângere de maini. ,,A fost plăcut surprins, mi-a mulţumit...! Pe chipul său se citea bucuria copilului care îşi primeşte jucăria preferată... ceva ce cu greu se poate explica în cuvinte...'' de aceea nu mai insist să gândesc oarecum inconsecvent la cele întamplate. Poate că doar mi s-a părut... Omul şi-a văzut mai departe de serviciul său. Eu...
Am plecat pe drumul pe care venisem. Intrasem într-un feed-back al sistemului, neînchipuit de draconic, pe aceeaşi vreme păcătoasă(păcătos de romantică), târând aceeaşi geantă grea şi sâcâitoare.
Ploaia devenea din ce în ce mai deprimantă: chipul cerului se lăsa posomorat... Am ajuns în holul de unde plecasem. Masa, scaunele şi televizorul erau în acelaşi loc, în aceeaşi stare de tristeţe, în acelaşi semiîntuneric sinistru- totul în ton(cenuşiu), cu vremea lacustrelor bacoviene(starea mea sufletească). La un moment dat, pe neaşteptate, am tresărit la auzul unui strigăt de chemare, cei drept cam scârţâit, al unei asistente simpatice:,,... domnule... intră!''
Am urmat chemarea şi m-am conformat ocupând un loc pe scaunul cu rezematoare aşezat special pentru mine... M-am aşezat în poziţia inversă pe scaun, în aşa fel încât să pot ţine braţul drept întins pe rezemătoatea din lemn acoperit cu ceva burete pe sub o musşmaua găurită de timp şi de soareci, găurită de timpul scurs peste ea.
Geanta am aşezat-o undeva lângă un calorifer călduţ... Mi-am aruncat geaca, oarecum nervos de ceea ce avea să se întample, deasupra bagajului.
.....................................
O individa grasă, în vârstă, mi-a ordonat să trec pe cântar.(...),,
-Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea răzmătorii!''
Ce-i drept, ştiam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu aşteptând scânteia prielnică revoltei.
Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului...(Trebuia să avertizez,într-un fel ironic,lipsa maştilor de protecţie antimicrobiană! Asta era scânteia...)
Asta pentru a mă proteja de tânăra şi bruneta femeie frumoasă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stapânit de o mină trădând neputinţa.
Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât şi de vorbele aruncate răstit printre dinţii de un alb strălucitor.
Nu ştiu de ce..., încă mai deţineam puterea şi voinţa de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.
Între timp, intră şi d-na Mari, infirmiera...
Totul decursese ,,normal''...
Oarecum normal...
Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal'' era cel mai normal În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp.
La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez'' în urmatoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament''şi la ,,legile statului Roumân''.
(De la medicul curant citire!)
-,,De ce nu purtaţi măşti...?''
Răcni impetuos, ca un cocoş umflat în pene, directorul.
-,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!?''
Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...
-,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite. Tremura toată şi mă privea de parcă eu aş fi fost vinovat cu ceva.
Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena la care şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.
Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea tot ce se vorbea...
Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.
Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''
Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ştampilă directoricească.
Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.
Exista acolo şi asta era câtuşi de puţin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''...
De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.
După mulţi ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...
Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alţii din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani''...
Nu stiu... Probabil simple legende!
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 5 )
Foaie de observatie
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 4 )
................................................
Fulgii de nea cădeau fără a-i opri nici măcar gândurile noastre...
Zăpada căzută avea aproximativ um metru grosime şi tot creştea!
Cerul se descătuşase după mai mulţi ani cu ierni secetoase. Ningea continuu de câteva zile!
Tot peisajul acesta feeric, văzut de la balconul etajului unu, părea desprins dintr-o poveste! O poveste la care mulţi nu prea aveau acces. Nasul mi se lipea de sticla ferestrei, gândurile îmi plecau departe ori se disipau aiurea, în faţa ochilor fereastra se înceţoşa de la aburul respiraţiei. Pe sub uşa termopan se insinuau până în cameră fulgi de nea ce se depozitau într-un strat destul de gros de zăpadă pufoasă. Dacă nu mergeam noi la zăpadă, venea zăpada la noi!
* * *
Şi acum ninge abundent...
De câteva zile fără oprire...
A început deja să se contureze, în parcul sanatoriului, profilul de uriaş al unui om de zăpadă. Sunt câţiva tineri, şi nu numai, care muncesc de zor să-l ,,aducă pe lume!''
Ninge cu fulgi mari, ninge lin şi atmosfera e una prietenoasă. O vreme splendidă... pentru ieşit în natură!
Privesc dinuşa
O şterg şi din nou revine acea ,,ceaţă'' ieşită din suflarea mea. Chiar şi de aici, de la distanţă, uriaşul om de zăpadă e un uriaş! Din clipă în clipă devine tot mai real... Albul imaculat prinde contur, naşte forme, reflectă lumina soarelui şi pare că a luat foc. Sclipiri metalice ţâşnesc din crăticioara de aluminiu ce închipuie o căciulă de iarnă. Nasul e de un roşu iute precum ardeiul lung şi gros din care e confecţionat. Ochii nu-i sunt deloc sclipitori, din contră- sunt de un negru mat, precum două bucăţi de cărbune ars. Seamănă cu ochii multora dintre pacienţii grav bolnavi ori de multă vreme aici. Gura uriaşului de nea e definitiv mută- nici măcar o singură silabă nu a glăsuit, deşi, dacă ar putea ar povesti multe... din lumea lui de poveste ori din lumea de aici! Unul dintre constructori caută pietricele de culoare
închisă şi de mărime rezonabilă pentru a-i putea încheia invizibila-i haină groasă. Le culege de pe lângă ,,clădirea veche'', cu mâinile tremurânde de frig ori din cauze medicale şi le încastrează cu atenţie în zăpada deja
îngheţată. Sunt cinci oameni care dau viaţă acestui ,,personaj de poveste''.
La parter, în gura scării, Costică şi sora sa Irina, Florin şi Marian tremură trăgând dintr-o ţigară aproape ajunsă la filtru. Au făcut-o ,,poştă'' iar acum se pregătesc să urce zgomotos, ca de obicei, pe palier. Unii aleargă ţipând iar
alţii merg domol şi tăcuţi- după cum îi ţin oasele şi cheful!
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 3)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 3)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 2)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 1)
-Jurnalul unei conştiinţe-
(după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 12)
Secolul 21.Toţi avem aproximativ acelaşi tratament, toţi suferim de boli de plămâni- mai mult sau mai puţin grave.
Excepţiile sunt la numărul de pastile înghiţite zilnic.Sunt unii pacienţi care suferă de diabet, hepatita, etc.Cineva se tot întreabă- după o ceartă cu una dintre asistente:
,,Noi toţi suntem nebuni?Numai câţiva suntem sănătoşi?''
Nu a primit nici un răspuns.
Aici, pare că e buricul lumii.Este...?
Un singur medic tratează bolnavi cu duiumul nu numai de bolile de plămâni!
Mor oamenii ori revin după ceva timp suferind de aceeaşi boală ucigătoare.
Aceasta încă mai este prezentă masiv în zona de sud a ţării şi este tratată în acelasi fel ca acum multe zeci de ani.
Aparatura, tehnica şi metodele de investigare nu sunt dintre cele mai moderne.
* * *
Azi a fost externat un camarad de suferinţă , din salonul alăturat...
George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 60 de zile sau mai mult...
Se zice că a plecat sănătos la plămâni...
Se zice...
Sa dea Dumnezeu să fie aşa!
Ne-am adunat toţi tinerii în salonul 6 şi am vorbit de una şi de alta...
E un fel de a spune, pentru că am stat...
De parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău!
Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor.
Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie:regretul că pleacă şi bucuria că va pleca!
Ma gândesc că uneori regretele nu îşi au rostul deşi ele există, se manifestă- sunt vii.
Bucuria că cineva pleacă din acest loc...
Cineva de care te-ai legat- în acest loc al suferinţei, pleacă!
Un anume gen de empatie nedisimulată.
George pleacă vindecat de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte.
Această bucurie onorează orice martor, într-un grad înalt;obligă la a fi OM şi înalţă sufleteşte pe oricine e cu inima curată!
O anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt omeneşte îşi are locul în această stare de fapt.
Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi fac simţită prezenţa.Ce mai...Un moment greu pentru toţi.
Un moment dificil dar frumos în acelaşi timp.
George, un tânăr înalt ,bine construit- musculos şi puternic.Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist.
Ne strânge mâna bărbăteşte,trecând pe la fiecare.
Bagajul e gata...la uşă!
* * *
Trebuia să mergem la masă, eram îmbrăcaţi adegvat vremii de afară şi ,,înarmaţi''cu cele necesare.
Am coborât împreună cu ceilalţi, am mers caţiva paşi cu George, ne-am stâns mâinile bărbăteşte şi ne-am despărţit.
Nu cred că ne vom mai vedea vreodată.Şi dacă se va întâmpla...să se întâmple în alte împrejurări decât acestea.
Drumul meu merge că tre cantină,drumul lui merge către casă.
Simpatic puştiul, deşi uneori era de nesuportat.
Poate că niciodată nu ne vom mai întălni,poate...
Dar viaţa ne oferă mai mereu surprize...Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte.
Eu rămân în acest loc ,,invizibil''dar extrem de plin de durere...Încă nu m-am vindecat pe deplin!
Am revenit de la masă şi am rămas fiecare pe unde am crezut de cuviinţă.Mă gândesc că trebuie, e foarte important să consemnez externarea de azi.
Masa a fost ca toate cele de până acum, după cum spun cei ce au mâncat numai la cantina.Macaroane suprasaturate cu zahăr de,,la purtător'' le-am îngurgitat în porţie dublă.
Afară plouă mărunt, după ce mai multă vreme au căzut fulgi rari de nea.
Plecarea lui Georgică a fost într-adevăr cel mai important eveniment al zilei.(De aceea e important că l-am înregistrat!)
S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv posibil.
Păduricea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuţi peste suta de ani şi care ne veghează întotdeauna drumul spre cantină şi înapoi.
Sunt martori oculari ai multor suferinţe.
Închei ziua bucuros că un tânăr s-a însănătoşit şi a plecat acasă.
I-am spus la despărţire că ,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici!Dorinţa mea e să ne revedem la o bere, undeva în oraş.Să ai mare grijă de sănătatea ta, amice!''
(Mă ruşinez la gândul că am fost aşa de sentimental, că lacrimi mi s-au prelins pe obraji!)
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 11)
Am făcut primii paşi în salon, m-am instalat comod, mi-am luat patul în primire ca şi cum aş fi făcut acest gest pentru prima dată.Pijamaua spitalului am împăturit-o cu
oarece atenţie şi am ascuns-o sub salteaua de burete vechi şi tare.Îmi imaginez cum pe ea au stat sute ori mii de bolnavi şi cum tot aici au murit un număr neştiut dintre aceştia.Nenumărate zbateri, imense chinuri;nenumărate descătuşari, infinite ultime clipe!Multe astfel de privelişti mi-au trecut prin faţa ochior.
Unii au venit pe aripile speranţelor- aduşi cu salvarea şi au plecat definitiv pe un cearşaf alb- pe aripi de îngeri ce au venit din neant!
Între speranţe şi îngeri doar pastile amare şi colorate;injecţii dureroase făcute cu bun simţ ori făcute pe bani;perfuzii şi transfuzii- după caz, picurând în venele
cheltuitoare de energie fluidă întru trăire!Dintre aceştia fac şi eu parte...şi cine ştie...într-un timp cei care ne tratează cu atâta tragere de inimă şi profesionalism.Bunul
Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi!
Un caz...îmi povestea colegul de suferinţă.Marian îmi spunea despre un consătean ce îi fusese camarad aici şi care acum nu mai era.Adaptatarea la aceste condiţii nu
a reuşit...complet.
Încerc supravieţuirea, precum încerc universul cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos.De sus se prăvale peste mine gânduri...idei obscure- imagini ale unui viitor sumbru.Acel suport de bec precum un spânzurat inert, bălăngănind aiurea.Am intrat, deci...În salonul 7 bucuros după pozitiva discuţie cu Vera.
Am dat mâna cu Marian, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară, ne-am urat sşdere plăcută şi să plecam sănătoşi atunci când va fi vremea.După ce am aşezat cele ce aveam- din geantă în sertarele noptierelor.Am plecat grăbit către toaletă...O cămeruţă în care se pătrunde împingând cu umărul în uşă...În stânga un coş de gunoi ,,îmbrăcat''pe interior într-un sac menajer negru- plin de resturi de toate felurile.Drept în faţă, duşul- undeva încastrat în peretele paralel cu uşa.În dreapta chiuveta cu flotor jos şi o policioară cu un săpun de faţă aşezat pe margine şi un tub de pastă de dinţi lângă periuţa de culoare verde.Pe un alt perete- mult mai mic, în dreapta uşii se afla ,rătăcit'' un rest de calorifer din aluminiu.Pereţii sunt total acoperiţi cu faianţă.Pe jos gresie.Să nu uit, undeva în dreapta ,,tronului'' stă spanzurat de perete un stativ din faianţă alba pe care se află în permanenţă hartia igienică- semn că într-adevar vin vremuri grele.
* * *
Niciodată nu am aderat la turmă, nici nu mi-am dorit!
De ce acest enunţ?
Pentru că ceea ce văd e de necrezut.E de domeniul fantasticului.
De la balconul etajului I privesc ,,indienii'' cum merg înşiruiţi părăsind incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zhomotos prin pădurice, acum şi mai sărăcăcioasă, pe aleea plină de gropi înecate de ploaie, către locul unde vor ,,savura'' găteala de regim recomandată fiecăruia de către medici.Mă cuprinde groaza la gândul că şi eu într-o zi mă
voi conforma acestui ,,şir indian'' pentru a lua parte la ,,masa de supravieţuire''.Voi pleca mai devreme cu 10-15 minute din salon, voi merge alene fiind prins în discuţii banale sau interesante cu vreun cunoscut sau cu cineva la întamplare;voi avea mereu o punguliţă cu zahăr şi una cu sare şi un cuţit în buzunar;voi vorbi cu haita de câini
înfometaţi ori sătui.Poate că voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâia şi atâţia bolnavi!Poate voi aştepta şi eu, înainte de a fi strigaţi de vreo bucătăreasă
durdulie şi cu gura mare.
,,La masăăăăă...!La masăăăă...!''-un glas piţigăiat se va repeta de mai multe ori la fiecare dintre cele trei mese din cursul unei zilei, la aceleaşi ore, nu prea fixe.
,,Seria a douaaaaa...la masăăăăă!La masăăăă...nu se-aude?''-vom fi chemaţi în sala de mese.
* * *
Uneori asemenea strigăte se auzeau din gurile unora- cu simţul ironiei, la întoarcerea de la cantină- pentru a arunca oase ori pâine căţeilor.
Intrăm în cantină printr-un hol lung şi aproape întunecat- cu ferestre largi pe ambele laturi, cu calorifere din fontă în dreptul fiecărei ferestre.Uneori fierbinţi de nu se putea pune mâna pe ele, de cele mai multe ori reci ca gheaţa.Cantina e o sală de dimensiuni mari cu mese aşezate pe trei rânduri.În celălalt capăt se află tejgheaua unde sunt ţinute vasele cu hrana.Ceva mai în spate, după o uşa metalică, se pare că e bucătăria unde sunt preparate ,,bunătăţ urile''.Trei-patru femei, nici bătrâne şi nici tinere, duc vasele goale în bucătărie şi le aduc pe cele pline şi servesc la fiecare masă în parte- aşa după cum fiecare trebuie să mănânce după un anume regim prescris de
medic.Fiecare după boala şi tratamentul său.Pe fiecare măsuţă stă scris un diagnostic pe o bucată de leucoplast şi acolo trebuie aşezat vasul cu un anume fel de mâncare.Fiecare îşi are locul său bine determinat:la mesele pentru cei cu regim ori la mesele pentru cei la comun.O lumină murdară învăluie sala de mese ceea ce dă impresia unei pomeni uriaşe la care participă cerşetori şi nebuni deopotrivă.O senzaţie de vomă mă cuprinde- încă de la intrare, atunci când pe mese sunt aşezate ceştile de inox cu ciorbe acrite cu borş ori cu zeamă de varză.În rest, după gustul meu, mâncarea e numai bună...de aruncat la câinii ce adulmecă pe sub ferestrele cantinei.(Chiar şi ei şi-au format un gust standard de suportabilitate a hranei de aici!)
Unii bombănesc, alţii comentează cu voce tare, alţii se revoltă iar cei mai mulţi înfulecă pe nerăsuflate ceea ce au în faţă.
(Câteodată mă străbate un gând egoist şi macabru:se poate că din acest loc are să mă duca sus pe deal aşa cum unii oameni îşi duc animalele moarte!)
Vii bolnav de una şi te îmbolnaveşti de altele.Medicamentaţia şi stressul...cel puţin 10 pilule la orele şase dimineaţa şi alte câteva de încă două ori pe zi pe stomacul gol.Pe la 09.00 dimineaţa se serveşte micul-dejun după care se mai primesc cateva pastile.După singura masă consistentă fiecare e recompensat cu alt pastile.
(Unii...cu...o injecţie...făcută cum trebuie!)
Înainte de cină se mai primesc câteva pastile care trebuie ingurgitate după masa ,,copioasă''.
Mersul la cantină se face prin frig şi ploaie ori prin zapadă şi ger;drumul înapoi se face în acelaşi fel- nu înainte de a refuza ceea ce ei numesc ,,hrana de spital''.Vii să te tratezi de boli de plămâni şi te îmbolnăveşti de nervi, de stomac ori de ficat.Astfel, ţi se amână plecarea cu încă o perioadă de timp deocamdată nedefinită.Sunt mulţi cei care stau ca mieii la tăiere.Simt, dar merg în acest ,,şir indian''fără de sfarsit!Aici, fiecare om e tratat de toate bolile pământului...!,,Panaceul-universale''.Universal, cum ar completa cineva de aici.Mergem la masă şi revenim în colivii...Ne aşteaptă asistentele cu pastile şi cu uşile deschise.La internare, o infirmieră mi-a zis:...,,şi crezi că dacă mori aici, interesează pe cineva că ai murit...?''E cât se poate de reală această replică.
* * *
Zona unde se ţin izolaţi tuberculoşii sau cei cu alte afecţiuni pulmonare grave e undeva pe un câmp, în vârful unui deal,la distanţă considerabilă de oraş.Străbaţi cu
piciorul, dacă nu ai maşină personală ori nu ai banii necesari pentru un taxi, un drum lung- şerpuit, prin câmpul verde.Ajungi, până aici..., să constaţi legătura dintre om, şobolan şi câine:boala.
Trăim în secolul XXI, în România, în acest sud blestemat, în acest primitivism al capitalismului...
Locaţia- o fostă unitate militară, un perimetru ferit de privirile multora.Întreaga curte are în jur de 6000 de metri pătraţi- cred, două alei asfaltate ce închid un oval de gard
viu.Aici se găseş te corpul spitalului vechi, morga şi alte două clădiri auxiliare a căror destinaţie nu o cunosc...
Am părerea că acestea din urmă sunt ieşite din uz, după felul cum arată.Undeva spre poartă se găseşte centrala telefonică.Clădirea veche găzduieşte birouri, saloane, magazii, garderoba, bucătăria, diverse alte locaţii.
Mizeria e la ea acasă, din auzite- şobolanii umblă nestingheriţi, câinii care merg salivând pe culoare pana aproape de sala de mese.Tacâmurile sunt vechi şi
defecte.Unele dintre bucătărese sunt neprietenoase cu suferinzii.Aceştia mai greşesc uneori, având un comportament dezechilibrat.Disperarea îi mână înspre reacţii nu tocmai
ortodoxe.
Zilnic, personalul medical şi auxiliar aleargâ de colo-colo cu câte o hârtiuţă de semnat ori cu câte o cutiuţa de carton plină cu medicamente.
Din auzite, încuscreala şi nepotismul sunt elemente constituitive ale acestei încrengături ordinare între unii angajaţi.Acestea sunt definitorii pentru o bunaă parte din personalul existent aici.Sunt cadre medicale şi personal auxiliar demn de toată lauda!
Am auzit într-o zi la postul local de radio, rcepţionat în zonă, în urmă cu vreo două luni de zile, că Garda de Mediu a fost foarte aproape de a închide acest spital.
De unde ştiu de şobolani?Vorbesc unele doamne care lucrează în acest sanatoriu.Vorbesc şi unii pacienţi cu vechime.De multe ori se simte în aer mirosul rozătoarelor.
Câinii sunt peste totşsi dacă nu eşti atent se poate să calci pe ei sau pe excrementele acestora.Uneori se aude în întunericul serii câte un schelelait de câine călcat pe
coadă ori câte un ţipăt ca de moarte din gura vreunui cetăţean muşcat de sălbăticiunea agresată involuntar.
* * *
După câteva zile am început să simt mâncărimi puternice pe piele- la încheieturile mâinilor şi picioarelor.Scărpinatul a devenit un fenomen pemanent.
Cu greu reuşeam să mă abţin şi chiar era ceva imperios necesar.De la o zi la alta rănile deveneau tot mai consistente şi mai vizibile.
Primul gând a fost că se poate să fi contactat vreo râie...Şi râia când se ia, se ţine...!Scărpinatul de toate gardurile, precum caprele pe înserate venind de la
păscut.Când am făcut cunoscut cazul, mi s-a spus că am o pastilă ce previne eventualele alergii la tratamentul prescris.
Da...hepatita medicamentoasă îşi făcuse apariţia.Lipsa protecţiei ficatului îşi arată roadele.După semnalul de alarmă tras..., am primit şi pastila miraculoasă.Ficatul îmi e protejat,în sfârşit.Deja sunt trecut la cantină ca fiind hepatic.
-Nu te mai scărpina, chiar dacă mâncărimea continuă- e o simplă alergie!spuneau unele dintre asistente.
-Aşa voi face...să fiţi sigure...!
Imposibil să rămâi ca de piatra din moment ce obţii astfel de reacţii.
,,După râie şi chelie''- spune un vechi proverb românesc, din senin ori nu, m-am trezit cu ficatul mărit.
Culmea spitalizării ar fi fost să am şi râie şi ficat bolnav!
* * *
Azi am schimbat întreaga lenjerie a patului şi faţa de perină.
Fac asta cât de des pot, rog infirmierele să rezolve această problemă şi ele o fac cu amabilitate.
Nu toate sunt aşa...
(Două pături groase puse una peste alta şi băgate într-un cearşaf ,,plic'' face cât o plapumă.)
Îmi petrec toate zilele citind şi consemnând evenimentele importante, ascultând radioul şi privind la cai-verzi-pe-pereţi.
E un regim rigid şi extrem de riguros.
(Cu cât pleci mai repede de aici, cu atât pleci la fel de întreg la minte precum ai venit.)
Stau pe balcon, dinţii soarelui mai că muşcă din mine, îmi aşez în creier toate cele ce am de consemnat;privesc de la înălţimea etajului I parcul şi rămân impresionat!
oarece atenţie şi am ascuns-o sub salteaua de burete vechi şi tare.Îmi imaginez cum pe ea au stat sute ori mii de bolnavi şi cum tot aici au murit un număr neştiut dintre aceştia.Nenumărate zbateri, imense chinuri;nenumărate descătuşari, infinite ultime clipe!Multe astfel de privelişti mi-au trecut prin faţa ochior.
Unii au venit pe aripile speranţelor- aduşi cu salvarea şi au plecat definitiv pe un cearşaf alb- pe aripi de îngeri ce au venit din neant!
Între speranţe şi îngeri doar pastile amare şi colorate;injecţii dureroase făcute cu bun simţ ori făcute pe bani;perfuzii şi transfuzii- după caz, picurând în venele
cheltuitoare de energie fluidă întru trăire!Dintre aceştia fac şi eu parte...şi cine ştie...într-un timp cei care ne tratează cu atâta tragere de inimă şi profesionalism.Bunul
Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi!
Un caz...îmi povestea colegul de suferinţă.Marian îmi spunea despre un consătean ce îi fusese camarad aici şi care acum nu mai era.Adaptatarea la aceste condiţii nu
a reuşit...complet.
Încerc supravieţuirea, precum încerc universul cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos.De sus se prăvale peste mine gânduri...idei obscure- imagini ale unui viitor sumbru.Acel suport de bec precum un spânzurat inert, bălăngănind aiurea.Am intrat, deci...În salonul 7 bucuros după pozitiva discuţie cu Vera.
Am dat mâna cu Marian, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară, ne-am urat sşdere plăcută şi să plecam sănătoşi atunci când va fi vremea.După ce am aşezat cele ce aveam- din geantă în sertarele noptierelor.Am plecat grăbit către toaletă...O cămeruţă în care se pătrunde împingând cu umărul în uşă...În stânga un coş de gunoi ,,îmbrăcat''pe interior într-un sac menajer negru- plin de resturi de toate felurile.Drept în faţă, duşul- undeva încastrat în peretele paralel cu uşa.În dreapta chiuveta cu flotor jos şi o policioară cu un săpun de faţă aşezat pe margine şi un tub de pastă de dinţi lângă periuţa de culoare verde.Pe un alt perete- mult mai mic, în dreapta uşii se afla ,rătăcit'' un rest de calorifer din aluminiu.Pereţii sunt total acoperiţi cu faianţă.Pe jos gresie.Să nu uit, undeva în dreapta ,,tronului'' stă spanzurat de perete un stativ din faianţă alba pe care se află în permanenţă hartia igienică- semn că într-adevar vin vremuri grele.
* * *
Niciodată nu am aderat la turmă, nici nu mi-am dorit!
De ce acest enunţ?
Pentru că ceea ce văd e de necrezut.E de domeniul fantasticului.
De la balconul etajului I privesc ,,indienii'' cum merg înşiruiţi părăsind incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zhomotos prin pădurice, acum şi mai sărăcăcioasă, pe aleea plină de gropi înecate de ploaie, către locul unde vor ,,savura'' găteala de regim recomandată fiecăruia de către medici.Mă cuprinde groaza la gândul că şi eu într-o zi mă
voi conforma acestui ,,şir indian'' pentru a lua parte la ,,masa de supravieţuire''.Voi pleca mai devreme cu 10-15 minute din salon, voi merge alene fiind prins în discuţii banale sau interesante cu vreun cunoscut sau cu cineva la întamplare;voi avea mereu o punguliţă cu zahăr şi una cu sare şi un cuţit în buzunar;voi vorbi cu haita de câini
înfometaţi ori sătui.Poate că voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâia şi atâţia bolnavi!Poate voi aştepta şi eu, înainte de a fi strigaţi de vreo bucătăreasă
durdulie şi cu gura mare.
,,La masăăăăă...!La masăăăă...!''-un glas piţigăiat se va repeta de mai multe ori la fiecare dintre cele trei mese din cursul unei zilei, la aceleaşi ore, nu prea fixe.
,,Seria a douaaaaa...la masăăăăă!La masăăăă...nu se-aude?''-vom fi chemaţi în sala de mese.
* * *
Uneori asemenea strigăte se auzeau din gurile unora- cu simţul ironiei, la întoarcerea de la cantină- pentru a arunca oase ori pâine căţeilor.
Intrăm în cantină printr-un hol lung şi aproape întunecat- cu ferestre largi pe ambele laturi, cu calorifere din fontă în dreptul fiecărei ferestre.Uneori fierbinţi de nu se putea pune mâna pe ele, de cele mai multe ori reci ca gheaţa.Cantina e o sală de dimensiuni mari cu mese aşezate pe trei rânduri.În celălalt capăt se află tejgheaua unde sunt ţinute vasele cu hrana.Ceva mai în spate, după o uşa metalică, se pare că e bucătăria unde sunt preparate ,,bunătăţ urile''.Trei-patru femei, nici bătrâne şi nici tinere, duc vasele goale în bucătărie şi le aduc pe cele pline şi servesc la fiecare masă în parte- aşa după cum fiecare trebuie să mănânce după un anume regim prescris de
medic.Fiecare după boala şi tratamentul său.Pe fiecare măsuţă stă scris un diagnostic pe o bucată de leucoplast şi acolo trebuie aşezat vasul cu un anume fel de mâncare.Fiecare îşi are locul său bine determinat:la mesele pentru cei cu regim ori la mesele pentru cei la comun.O lumină murdară învăluie sala de mese ceea ce dă impresia unei pomeni uriaşe la care participă cerşetori şi nebuni deopotrivă.O senzaţie de vomă mă cuprinde- încă de la intrare, atunci când pe mese sunt aşezate ceştile de inox cu ciorbe acrite cu borş ori cu zeamă de varză.În rest, după gustul meu, mâncarea e numai bună...de aruncat la câinii ce adulmecă pe sub ferestrele cantinei.(Chiar şi ei şi-au format un gust standard de suportabilitate a hranei de aici!)
Unii bombănesc, alţii comentează cu voce tare, alţii se revoltă iar cei mai mulţi înfulecă pe nerăsuflate ceea ce au în faţă.
(Câteodată mă străbate un gând egoist şi macabru:se poate că din acest loc are să mă duca sus pe deal aşa cum unii oameni îşi duc animalele moarte!)
Vii bolnav de una şi te îmbolnaveşti de altele.Medicamentaţia şi stressul...cel puţin 10 pilule la orele şase dimineaţa şi alte câteva de încă două ori pe zi pe stomacul gol.Pe la 09.00 dimineaţa se serveşte micul-dejun după care se mai primesc cateva pastile.După singura masă consistentă fiecare e recompensat cu alt pastile.
(Unii...cu...o injecţie...făcută cum trebuie!)
Înainte de cină se mai primesc câteva pastile care trebuie ingurgitate după masa ,,copioasă''.
Mersul la cantină se face prin frig şi ploaie ori prin zapadă şi ger;drumul înapoi se face în acelaşi fel- nu înainte de a refuza ceea ce ei numesc ,,hrana de spital''.Vii să te tratezi de boli de plămâni şi te îmbolnăveşti de nervi, de stomac ori de ficat.Astfel, ţi se amână plecarea cu încă o perioadă de timp deocamdată nedefinită.Sunt mulţi cei care stau ca mieii la tăiere.Simt, dar merg în acest ,,şir indian''fără de sfarsit!Aici, fiecare om e tratat de toate bolile pământului...!,,Panaceul-universale''.Universal, cum ar completa cineva de aici.Mergem la masă şi revenim în colivii...Ne aşteaptă asistentele cu pastile şi cu uşile deschise.La internare, o infirmieră mi-a zis:...,,şi crezi că dacă mori aici, interesează pe cineva că ai murit...?''E cât se poate de reală această replică.
* * *
Zona unde se ţin izolaţi tuberculoşii sau cei cu alte afecţiuni pulmonare grave e undeva pe un câmp, în vârful unui deal,la distanţă considerabilă de oraş.Străbaţi cu
piciorul, dacă nu ai maşină personală ori nu ai banii necesari pentru un taxi, un drum lung- şerpuit, prin câmpul verde.Ajungi, până aici..., să constaţi legătura dintre om, şobolan şi câine:boala.
Trăim în secolul XXI, în România, în acest sud blestemat, în acest primitivism al capitalismului...
Locaţia- o fostă unitate militară, un perimetru ferit de privirile multora.Întreaga curte are în jur de 6000 de metri pătraţi- cred, două alei asfaltate ce închid un oval de gard
viu.Aici se găseş te corpul spitalului vechi, morga şi alte două clădiri auxiliare a căror destinaţie nu o cunosc...
Am părerea că acestea din urmă sunt ieşite din uz, după felul cum arată.Undeva spre poartă se găseşte centrala telefonică.Clădirea veche găzduieşte birouri, saloane, magazii, garderoba, bucătăria, diverse alte locaţii.
Mizeria e la ea acasă, din auzite- şobolanii umblă nestingheriţi, câinii care merg salivând pe culoare pana aproape de sala de mese.Tacâmurile sunt vechi şi
defecte.Unele dintre bucătărese sunt neprietenoase cu suferinzii.Aceştia mai greşesc uneori, având un comportament dezechilibrat.Disperarea îi mână înspre reacţii nu tocmai
ortodoxe.
Zilnic, personalul medical şi auxiliar aleargâ de colo-colo cu câte o hârtiuţă de semnat ori cu câte o cutiuţa de carton plină cu medicamente.
Din auzite, încuscreala şi nepotismul sunt elemente constituitive ale acestei încrengături ordinare între unii angajaţi.Acestea sunt definitorii pentru o bunaă parte din personalul existent aici.Sunt cadre medicale şi personal auxiliar demn de toată lauda!
Am auzit într-o zi la postul local de radio, rcepţionat în zonă, în urmă cu vreo două luni de zile, că Garda de Mediu a fost foarte aproape de a închide acest spital.
De unde ştiu de şobolani?Vorbesc unele doamne care lucrează în acest sanatoriu.Vorbesc şi unii pacienţi cu vechime.De multe ori se simte în aer mirosul rozătoarelor.
Câinii sunt peste totşsi dacă nu eşti atent se poate să calci pe ei sau pe excrementele acestora.Uneori se aude în întunericul serii câte un schelelait de câine călcat pe
coadă ori câte un ţipăt ca de moarte din gura vreunui cetăţean muşcat de sălbăticiunea agresată involuntar.
* * *
După câteva zile am început să simt mâncărimi puternice pe piele- la încheieturile mâinilor şi picioarelor.Scărpinatul a devenit un fenomen pemanent.
Cu greu reuşeam să mă abţin şi chiar era ceva imperios necesar.De la o zi la alta rănile deveneau tot mai consistente şi mai vizibile.
Primul gând a fost că se poate să fi contactat vreo râie...Şi râia când se ia, se ţine...!Scărpinatul de toate gardurile, precum caprele pe înserate venind de la
păscut.Când am făcut cunoscut cazul, mi s-a spus că am o pastilă ce previne eventualele alergii la tratamentul prescris.
Da...hepatita medicamentoasă îşi făcuse apariţia.Lipsa protecţiei ficatului îşi arată roadele.După semnalul de alarmă tras..., am primit şi pastila miraculoasă.Ficatul îmi e protejat,în sfârşit.Deja sunt trecut la cantină ca fiind hepatic.
-Nu te mai scărpina, chiar dacă mâncărimea continuă- e o simplă alergie!spuneau unele dintre asistente.
-Aşa voi face...să fiţi sigure...!
Imposibil să rămâi ca de piatra din moment ce obţii astfel de reacţii.
,,După râie şi chelie''- spune un vechi proverb românesc, din senin ori nu, m-am trezit cu ficatul mărit.
Culmea spitalizării ar fi fost să am şi râie şi ficat bolnav!
* * *
Azi am schimbat întreaga lenjerie a patului şi faţa de perină.
Fac asta cât de des pot, rog infirmierele să rezolve această problemă şi ele o fac cu amabilitate.
Nu toate sunt aşa...
(Două pături groase puse una peste alta şi băgate într-un cearşaf ,,plic'' face cât o plapumă.)
Îmi petrec toate zilele citind şi consemnând evenimentele importante, ascultând radioul şi privind la cai-verzi-pe-pereţi.
E un regim rigid şi extrem de riguros.
(Cu cât pleci mai repede de aici, cu atât pleci la fel de întreg la minte precum ai venit.)
Stau pe balcon, dinţii soarelui mai că muşcă din mine, îmi aşez în creier toate cele ce am de consemnat;privesc de la înălţimea etajului I parcul şi rămân impresionat!
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 10)
Paşii ei se aud...scârţâind în urma mea.
Înţepături usturatoare simt în tot corpul-atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate.
De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemiloasă.
Pe dracu'...,,pleci sănătos tun!''
Am păşit în salonul 6, unde se găseşte doamna Vera (căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume, să ne vorbim la persoana a doua), împărţind pastile fiecarui bolnav.Făcea şi injecţii şi toţi erau mulţumiţi de felul cum îi trata.Credea cu adevărat în profesia practicată, credea cu adevărat în harul ei.Ştia să lucreze cu oamenii suferinzi.
-Virgil, ţi s-a recoltat sânge şi spută pentru analize...altele nu ţi se mai iau...!spuse pe un ton ridicat bruneta cu siluetă de viespe şi blandă la chip.
-Da, numai că au uitat...testul de inteligenţă...!replicai maliţios şi pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrece sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi ce se privesc unul pe celălalt miraţi-neînţelegând mai nimic din scurtul nostru dialog.
De fapt, cred că au înţeles totul, de aceea se priveau aşa.Replica Verei nu se lăsă aşteptata şi veni abrupt, precum o avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânite la timp.
* * *
,,Atât mai trebuia...să le strici aparatele...!Nu are sens...nu au ei aparate pentru tine!''
O replică ironică, tăioasă, lovi exact la ţintă.Mariana începu o conversatie cu Vera (conversaţie la care nu mă aşteptam)-,,Doamna Vera, lăsaţi că...Virgil mi-a spus că dumneavoastră sunteţi cea mai bună prietenă a lui...dintre asistente...Sunteţi singura asistentă cu care s-a îţeles bine până să plece acasă.Cu dumneavoastră se are cel mai bine...!''întări spusele sale doamna Mari.Despre Vera se vorbeau multe, se spuneau multe legende cu ceva miez de adevăr, cum că ar fi un fel de ,,mama răniţilor'', că este cea mai de gaşcă'', că e divorţată şi ,,trăieşte cu unul...un fost pacient'' şi că ,,e cea mai sufletistă'' ori că ,,e o...femeie...''
Dar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ştiute şi neştiute, văzute ori nevăzute.
Cu Vera se poate discuta orice fel de problemă, pe orice temă, orice subiect- atâta timp cât e o discuţie decentă şi adegvată momentului.Are grijă de toţi bolnavii, chiar şi de fumători(mai ales de aceştia), pentru că uneori îi împrumută cu ţigări.Fumează şi ea mai abitir decât un bărbat.Înţelege pe toată lumea când e cazul.Chipul drăgălaş spune adevărul despre sufletul ei- nu şi atunci când e încruntată din cine ştie ce motive nefericite.Sufletul îi e curat.,,Şi Vera are problemele ei de viaţă, aşa cum are mai tot omul!''comentau cu bună credinţă pacienţii vârstnici, trecuţi prin viaţă.
La prima internare, în urmă cu trei săptămâni, a intrat în salon şi m-a strigat pentru tratament.O injecţie cu un hemostat şi mai multe pastile colorate.
-Andronache...?
I-am răspuns ironic, fără vreun motiv întemeiat.
-Yes...!?
S-a simţit ofensată, pe buna dreptate, şi a avut loc o ,,discuţie''.
Desigur că nu am stat cu mâinile în sân şi am replicat şi mai ,,agresiv''.
A avut o singură replică:,,...n-am cu cine sta de vorbă...!''şi a ieşit furioasa pe
În ultima ei zi de serviciu, înainte de plecarea mea în ,,permisie'', a venit în salonşi mi-a înmânat pastilele colorate, fără a spune vreo vorbă- avea privirea aprigă, înciudată, răutăcioasă.Cam de această maniera s-au întamplat lucrurile...în ceea ce priveşte ,,prietenia'' mea cu Vera.La un moment dat am fost avertizat, de către unii dintre veterani, că am comis o mare eroare şi că voi suporta consecinţele.Am zâmbit...şi am continuat să supravieţuiesc.Speram totuşi să mă pot apropia de Vera şi să aflu cât mai multe...despre Vera.
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 9)
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 9)
Cei veniţi pe picioare sunt trimişi în corpul nou-construit al spitalului, încă neterminat; cei în fază gravă sunt opriţi în clădirea veche- fosta cazarmă militară, ce-i drept călduroasă dar mizeră, sub stricta supraveghere a medicilor şi a personalului asistent. Prin aceste ,,săli de aşteptare''şi prin coridoarele ce le unesc, printre pacienţi
molcomi şi asistente grăbite, se găsesc mai mereu unul sau mai mulţi câini ,,eşuati'' din haitele de afară. Sunt obişnuiti să se plimbe nestingheriţi, cersesc cu boturile lor umede câte un dumicat de pâine. Primesc chiar şi câte un os ori chiar o masă bogată în carne şi alte bunătăţi...unii sunt scheletici, alţii plesnesc de graşi.Încăierările sunt
obişnuite şi regulate- pentru hrană ori pentru încalcare de teritoriu, de cele mai multe ori se termină prin intervenţia vreunui ,,creştin'' milos ori atunci când cel mai slab cedează şi se retrage cu coada între picioare într-un loc ferit pentru a-şi linge rănile sângerânde.Imaginile acestea, de oameni scheletici şi de câini aşişderea, sunt şocante-şi în acelaşi timp ,,normale'' aici.Sunt constatări din cele văzute şi din cele povestite de ,,veteranii''spitalului.Pe stânga şi pe dreapta culoarului- aproape luminat de
câteva becuri palide, se găsesc saloane mici, cu 4-6 paturi ocupate în totalitate, saloane pentru bărbaţi şi saloane pentru femei.Dinspre garderobă vin şiruri de ,,indieni'' tăcuţi care se pierd aproape subtil în saloane deloc salubre.Se zăresc siluete...ce se pierd fiecare pe unde au fost repartizate...Hainele noastre au să zacă, cel puţin teoretic, timp de câteva luni de zile în camera de unde tocmai am plecat şi eu.Privesc în jur: gânduri despre mine, priviri mirate, disperare şi ceva speranţe...
Doamna infirmieră Mariana(Mari- pentru mine), mă ajută să târăsc după mine geanta- obsesiva geantă albastră, voluminoasă, plină ochi cu de-ale gurii şi cu câteva
,,trenţe''curate.Ajunşi în faţa magaziei, despre care tocmai am relatat, am lăsat geanta pe gresia alunecoasă şi murdară-ma durea îngrozitor umărul; Mari- infirmiera
draguţă la prima vedere dar cu gura spartă, a descuiat uşa-punând în broasca uşii cheia ce o deţinea cu titlu de inventar de fiecare dată când era în tură, zicându-mi pe un
ton binevoitor şi prietenesc: ,,Să mergi să te schimbi în camera de colo(arătă cu degetul cămăruţa de vis-a-vis), că e mai cald!Aici e frig...''
M-am întors în direcţia indicată.Eram pe punctul de a pleca într-acolo, atunci când femeia mi-a pus o mână pe umăr şi a continuat să-mi vorbeasca: ,,Uite halatul
ăsta, nu are cordon dar e mai bun decât altele deşi e găurit, e vechi şi el...!Ia-l pe ăsta şi când voi avea un altul ţi-l voi schimba!''
Am aprobat printr-o simplă mişcare pe verticala a capului, într-un fel intrigat de bonomia femeii.Am pătruns în cămăruţa arătată cu degetul arătător care se găsea în diagonală pe cealaltă parte a holului înnegurat.Haitele de câini se mai auzeau şi, din când în când, câte un bolnav sau câte un aparţinător rătăcit la o ţigară pe aleile parculeţului- dotat cu băncuţe din lemn şi o pădurice de salcâmi bătrâni locuitî de familii de ciori ce stau amorţite în cuiburi, din curtea spitalului.Uşa s-a închis în urma mea, aproape din inerţie, cu un sâarţâit asurzitor; am început să mă schimb într-un ritm rapid pentru a pleca mai repede către corpul ,,G''(spitalul no, început încă de pe vremea regimului comunist şi încă neterminat de aproape 20 de ani), acolo unde am fost şi înainte de ,,învoire''.Mă veghează un bec de putere mică şi abia pâlpâind.
Sentimente şi gânduri- cel puţin ciudate, mă mângâie pe suflet şi mă zgârie pe creier-imi dau înţepături brutale în inimă.Mă macină teama că merg pe un drum fără întoarcere deşi nimic nu e grav în ceea ce priveşte starea mea de sănătate- e doar o impresie, doar emoţii...Îmi trec prin minte idei nenumărate şi dintre cele mai ,,năstruşnice''; starea de incertitudine mă copleşeşte ,,sunt ca toţi cei de aici, şansele ne sunt egale în a muri sau a trăi...''Gânduri banale, nu filosofii profunde, nimicuri
ridicate la rang de absolut, sentimente volatile- de nestapanit, postulate inventate ori descoperite subit.Fizic: aproape dărâmat!Psihic: aproximativ la fel!Ironia şi autoironia la ele acasă.Poate involuntar.Degeaba mă chinui să întrezăresc un viitor...apropiat şi cu happy-end...Imagini dezolante, unele de coşmar.Viaţa mea în mâinile bunului Dumnezeu!
Lupte crâncene în propria-mi fiinţă -un zeu al întunericului lucrând ocult încearcă o răpire din braţele Divinităţii.
* * *
Am încheiat cu succes tot acest ,,ritual'' al schimbatului- mi-am tras pe mine pijamaua, am închis fermuarul genţii...Am strigat-o pe doamna Mariana:,,veniţi, gata..., sunt
gata!''Am apucat zdravăn unul dintre mânerele genţii albastre.
M-a scos pe o uşă mai puţin ,,umblată'' de bolnavi- uşa ce ,,ieşea'' mai aproape de aleea principală a
curţii- care ,,merge''drept în locul unde voi fi ,,cazat''.Merg alene, îngândurat, cu geanta albastră mutând-o de pe un umăr pe celalalt.O haită de câini, ce pare a fi una de hiene înfometate, se ţine îndeaproape de noi.Câinii spitalului.Unii jucăuşi- cei de vârstă tânără şi fără griji, alţii având burţile supte de foame şi cu priviri vigilente- parcă de cerşetori.Dat fiind că sunt îmbracat în pijamale şi halat face ca aceşti căţei să devină cei mai buni prieteni, altfel m-ar fi atacat fără vreo remuşcare.Geanta îmi atârna greu pe umăr, balansându-se regulat precum un pendul.Scotea un zgomot stressant frecându-se permanent, înainte şi înapoi, de geaca albastră şi scorţoasă.O zi destul de frumoasă- pentru un început de decembrie, se derulase surprinzător de caldă! De jur-împrejur aleile mărginite de garduri vii mă petreceau alene cu un verde copt şi târziu; copacii mă priveau de sus fără a-şi zbengui prea tare coroanele pe jumătate golaşe; în cuiburile de ciori, rămase pustii temporar, domnea acum liniştea absolută; câinii se gudurau pe lângă mine aşteptând ceva bun de mâncare.Încăierările sunt inerente dar şi inutile în acelaşi timp- în acest context:aşteptări mari, câştigul zero.Nu am ce să le ofer deocamdata, dar degeaba...Mă simt ceva mai bine, aerul curat îmi oxigenează plămânii- creierul judecă normal.Îmi clătesc ochii ,,numărând'' în joacă multitudinea de cuiburi
agăţate de crengile salcamilor ce scrutează semeţ seninul până undeva departe.O zi plăcută.O zi numai bună de trăit...în libertate!Şi eu tocmai ce mă autoexilasem în acest loc de la marginea societăţii.Şi...tocmai pentru a-mi repara sănătatea.Locul unde cred că mă voi vindeca de răceala contractată după o zi în care am umblat de dimineaţa până seara numai prin ploaie.Consider acest spaţiu ca fiind unul de unde, până la urmă, ai rupe-o la fugă până dincolo de capătul lumii- fără a privi vreo clipă în urmă.Sunt momente când toate, absolut toate gândurile se volatilizează, dispar în neant ori poate se depozitează undeva în univers; momente de maximă graţie Divină în mijlocul naturii încremenită în frumuseţe şi linişte desăvârşite.Încet-încet, în acompaniamentul lătratului şi scheunelilor, am ajuns în faţa uşii termopan.Am urcat greoi treptele scării placată cu gresie, am apăsat clanţa şi am ajuns într-un hol- pentru primirea vizitatorilor, în care pe partea stângă sunt aşezate trei scaune învechite- unul lipit de celălalt, închipuind o canapea.În faţa uşii, două bucăţi de mochetă, murdare şi ele.Pe canapeaua din scaune- destinată vizitatorilor şi pacienţilor deopotrivă, doarme un dulău pătat.Caloriferul stabilit în dreapta intrării degaja căldură din belşug, aşa că e tocmai locul potrivit pentru un somn de câine maidanez într-o zi de iarnă.Am închis uşa destul de încet aşa cum tot foarte încet am deschis-o pe următoarea.După câteva priviri cicumspecte am repornit paşii către etajul unu, salonul şapte.Misticul număr şapte!Reuşesc să trec cu bine printr-un hol întortocheat, excesiv de călduros şi de întunecat.Toate ideile din univers mă colindă, care mai de care mai viclene, care mai de care mai ispititoare- unele încearcă cu succes- altele fără...-o neputincioasă, o nestatornică şi înveninată consolare.
Am reuşit...
Am ajuns din nou în fata unei uşi...
* * *
(De parcă ăa aflamîinţara Uşilor-Termopan de pe planeta Holurilor-Labirint!)
Etajul I,corpul ,,G'',camera 7-unde locuisem la prima internare, iniţiate în urma trei săptămâni.14 zile de internare până la ,,externarea la cerere'',după o ,,discutie'' avută cu una dintre asistente.Odată intrat pe holul lung cât un bulevard-aşa cum îl numesc eu, cu doamna Mari alături- ducând ca un adevarat sclav geanta albastră încărcată cu haine şi mâ ncare.Un ,,bulevard'' configurat astfel:pe dreapta cabinetul asistentelor,pe stanga şi pe dreapta saloane, iar în capăt lângă fereastră se vede un stativ metalic ce susţine un televizor aproape color.Câteva vaze cu flori pe pervazul ferestrei.Două băncuţe şi un taburet pe care stă cocoţat- precum cocoşul pe gard, un telefon cu disc ce sună răguşit din când în când. Toate acestea, deşi curate şi aranjate cu bun gust şi de ,,utilitate publică'', păreau a fi adunate de aiurea.
Pe partea dreaptă se mai găseşte baia, vestiarul şi magazia personalului auxiliar.Pe băncuţa din dreapta salonului 7 se mai hotăra câteodată vreun pacient să se aşeze duăa ce se sătura de plimbatul dintr-un capăt în altul al holului.Toată ziua acest coridor se zbate în semiîntuneric deoarece se face economie la energia electrică.Vremea de afară contribuie substanţial la cest fapt.Ferestre termopan sunt în spatele televizorului.Acesta e conectat la o ,,antenă aflat[ tocmai la etajul de deasupra- o improvizaţie în cel mai pur stil românesc!Din această cauză nu se văd permanent- color programele tv.Programele ,,prinse'' sunt aceleaşi ca acum 18-20 de ani.
Vântul loveşte cu putere exteriorul zidurilor.
Ajunsi în faţa salonului 5 doama Mariana îmi făcu recomandarea de a lăsa geanta jos şi de a aştepta acolo.Se făcu nevazută...în cabinetul asistentelor unde nu găsi pe nimeni.Două colege infirmiere o întâmpinară zâmbind:,,Nu e nimeni aici, nu e...Vera(spuseră şoptit), e în salonul 6- face o injecţie şi da nişte pastile unor bolnavi.''
Da, am sosit în jurul orei 12 pe palierul unde se aflau saloanele cu pacienţi arondaţi doamnei doctor care mă tratează şi pe mine.E ora când se fac injectiile şi se dau pastilele.
Infirmiera Mariana venea grăbită către mine...
Foaie de observaţie molcomi şi asistente grăbite, se găsesc mai mereu unul sau mai mulţi câini ,,eşuati'' din haitele de afară. Sunt obişnuiti să se plimbe nestingheriţi, cersesc cu boturile lor umede câte un dumicat de pâine. Primesc chiar şi câte un os ori chiar o masă bogată în carne şi alte bunătăţi...unii sunt scheletici, alţii plesnesc de graşi.Încăierările sunt
obişnuite şi regulate- pentru hrană ori pentru încalcare de teritoriu, de cele mai multe ori se termină prin intervenţia vreunui ,,creştin'' milos ori atunci când cel mai slab cedează şi se retrage cu coada între picioare într-un loc ferit pentru a-şi linge rănile sângerânde.Imaginile acestea, de oameni scheletici şi de câini aşişderea, sunt şocante-şi în acelaşi timp ,,normale'' aici.Sunt constatări din cele văzute şi din cele povestite de ,,veteranii''spitalului.Pe stânga şi pe dreapta culoarului- aproape luminat de
câteva becuri palide, se găsesc saloane mici, cu 4-6 paturi ocupate în totalitate, saloane pentru bărbaţi şi saloane pentru femei.Dinspre garderobă vin şiruri de ,,indieni'' tăcuţi care se pierd aproape subtil în saloane deloc salubre.Se zăresc siluete...ce se pierd fiecare pe unde au fost repartizate...Hainele noastre au să zacă, cel puţin teoretic, timp de câteva luni de zile în camera de unde tocmai am plecat şi eu.Privesc în jur: gânduri despre mine, priviri mirate, disperare şi ceva speranţe...
Doamna infirmieră Mariana(Mari- pentru mine), mă ajută să târăsc după mine geanta- obsesiva geantă albastră, voluminoasă, plină ochi cu de-ale gurii şi cu câteva
,,trenţe''curate.Ajunşi în faţa magaziei, despre care tocmai am relatat, am lăsat geanta pe gresia alunecoasă şi murdară-ma durea îngrozitor umărul; Mari- infirmiera
draguţă la prima vedere dar cu gura spartă, a descuiat uşa-punând în broasca uşii cheia ce o deţinea cu titlu de inventar de fiecare dată când era în tură, zicându-mi pe un
ton binevoitor şi prietenesc: ,,Să mergi să te schimbi în camera de colo(arătă cu degetul cămăruţa de vis-a-vis), că e mai cald!Aici e frig...''
M-am întors în direcţia indicată.Eram pe punctul de a pleca într-acolo, atunci când femeia mi-a pus o mână pe umăr şi a continuat să-mi vorbeasca: ,,Uite halatul
ăsta, nu are cordon dar e mai bun decât altele deşi e găurit, e vechi şi el...!Ia-l pe ăsta şi când voi avea un altul ţi-l voi schimba!''
Am aprobat printr-o simplă mişcare pe verticala a capului, într-un fel intrigat de bonomia femeii.Am pătruns în cămăruţa arătată cu degetul arătător care se găsea în diagonală pe cealaltă parte a holului înnegurat.Haitele de câini se mai auzeau şi, din când în când, câte un bolnav sau câte un aparţinător rătăcit la o ţigară pe aleile parculeţului- dotat cu băncuţe din lemn şi o pădurice de salcâmi bătrâni locuitî de familii de ciori ce stau amorţite în cuiburi, din curtea spitalului.Uşa s-a închis în urma mea, aproape din inerţie, cu un sâarţâit asurzitor; am început să mă schimb într-un ritm rapid pentru a pleca mai repede către corpul ,,G''(spitalul no, început încă de pe vremea regimului comunist şi încă neterminat de aproape 20 de ani), acolo unde am fost şi înainte de ,,învoire''.Mă veghează un bec de putere mică şi abia pâlpâind.
Sentimente şi gânduri- cel puţin ciudate, mă mângâie pe suflet şi mă zgârie pe creier-imi dau înţepături brutale în inimă.Mă macină teama că merg pe un drum fără întoarcere deşi nimic nu e grav în ceea ce priveşte starea mea de sănătate- e doar o impresie, doar emoţii...Îmi trec prin minte idei nenumărate şi dintre cele mai ,,năstruşnice''; starea de incertitudine mă copleşeşte ,,sunt ca toţi cei de aici, şansele ne sunt egale în a muri sau a trăi...''Gânduri banale, nu filosofii profunde, nimicuri
ridicate la rang de absolut, sentimente volatile- de nestapanit, postulate inventate ori descoperite subit.Fizic: aproape dărâmat!Psihic: aproximativ la fel!Ironia şi autoironia la ele acasă.Poate involuntar.Degeaba mă chinui să întrezăresc un viitor...apropiat şi cu happy-end...Imagini dezolante, unele de coşmar.Viaţa mea în mâinile bunului Dumnezeu!
Lupte crâncene în propria-mi fiinţă -un zeu al întunericului lucrând ocult încearcă o răpire din braţele Divinităţii.
* * *
Am încheiat cu succes tot acest ,,ritual'' al schimbatului- mi-am tras pe mine pijamaua, am închis fermuarul genţii...Am strigat-o pe doamna Mariana:,,veniţi, gata..., sunt
gata!''Am apucat zdravăn unul dintre mânerele genţii albastre.
M-a scos pe o uşă mai puţin ,,umblată'' de bolnavi- uşa ce ,,ieşea'' mai aproape de aleea principală a
curţii- care ,,merge''drept în locul unde voi fi ,,cazat''.Merg alene, îngândurat, cu geanta albastră mutând-o de pe un umăr pe celalalt.O haită de câini, ce pare a fi una de hiene înfometate, se ţine îndeaproape de noi.Câinii spitalului.Unii jucăuşi- cei de vârstă tânără şi fără griji, alţii având burţile supte de foame şi cu priviri vigilente- parcă de cerşetori.Dat fiind că sunt îmbracat în pijamale şi halat face ca aceşti căţei să devină cei mai buni prieteni, altfel m-ar fi atacat fără vreo remuşcare.Geanta îmi atârna greu pe umăr, balansându-se regulat precum un pendul.Scotea un zgomot stressant frecându-se permanent, înainte şi înapoi, de geaca albastră şi scorţoasă.O zi destul de frumoasă- pentru un început de decembrie, se derulase surprinzător de caldă! De jur-împrejur aleile mărginite de garduri vii mă petreceau alene cu un verde copt şi târziu; copacii mă priveau de sus fără a-şi zbengui prea tare coroanele pe jumătate golaşe; în cuiburile de ciori, rămase pustii temporar, domnea acum liniştea absolută; câinii se gudurau pe lângă mine aşteptând ceva bun de mâncare.Încăierările sunt inerente dar şi inutile în acelaşi timp- în acest context:aşteptări mari, câştigul zero.Nu am ce să le ofer deocamdata, dar degeaba...Mă simt ceva mai bine, aerul curat îmi oxigenează plămânii- creierul judecă normal.Îmi clătesc ochii ,,numărând'' în joacă multitudinea de cuiburi
agăţate de crengile salcamilor ce scrutează semeţ seninul până undeva departe.O zi plăcută.O zi numai bună de trăit...în libertate!Şi eu tocmai ce mă autoexilasem în acest loc de la marginea societăţii.Şi...tocmai pentru a-mi repara sănătatea.Locul unde cred că mă voi vindeca de răceala contractată după o zi în care am umblat de dimineaţa până seara numai prin ploaie.Consider acest spaţiu ca fiind unul de unde, până la urmă, ai rupe-o la fugă până dincolo de capătul lumii- fără a privi vreo clipă în urmă.Sunt momente când toate, absolut toate gândurile se volatilizează, dispar în neant ori poate se depozitează undeva în univers; momente de maximă graţie Divină în mijlocul naturii încremenită în frumuseţe şi linişte desăvârşite.Încet-încet, în acompaniamentul lătratului şi scheunelilor, am ajuns în faţa uşii termopan.Am urcat greoi treptele scării placată cu gresie, am apăsat clanţa şi am ajuns într-un hol- pentru primirea vizitatorilor, în care pe partea stângă sunt aşezate trei scaune învechite- unul lipit de celălalt, închipuind o canapea.În faţa uşii, două bucăţi de mochetă, murdare şi ele.Pe canapeaua din scaune- destinată vizitatorilor şi pacienţilor deopotrivă, doarme un dulău pătat.Caloriferul stabilit în dreapta intrării degaja căldură din belşug, aşa că e tocmai locul potrivit pentru un somn de câine maidanez într-o zi de iarnă.Am închis uşa destul de încet aşa cum tot foarte încet am deschis-o pe următoarea.După câteva priviri cicumspecte am repornit paşii către etajul unu, salonul şapte.Misticul număr şapte!Reuşesc să trec cu bine printr-un hol întortocheat, excesiv de călduros şi de întunecat.Toate ideile din univers mă colindă, care mai de care mai viclene, care mai de care mai ispititoare- unele încearcă cu succes- altele fără...-o neputincioasă, o nestatornică şi înveninată consolare.
Am reuşit...
Am ajuns din nou în fata unei uşi...
* * *
(De parcă ăa aflamîin
Etajul I,corpul ,,G'',camera 7-unde locuisem la prima internare, iniţiate în urma trei săptămâni.14 zile de internare până la ,,externarea la cerere'',după o ,,discutie'' avută cu una dintre asistente.Odată intrat pe holul lung cât un bulevard-aşa cum îl numesc eu, cu doamna Mari alături- ducând ca un adevarat sclav geanta albastră încărcată cu haine şi mâ ncare.Un ,,bulevard'' configurat astfel:pe dreapta cabinetul asistentelor,pe stanga şi pe dreapta saloane, iar în capăt lângă fereastră se vede un stativ metalic ce susţine un televizor aproape color.Câteva vaze cu flori pe pervazul ferestrei.Două băncuţe şi un taburet pe care stă cocoţat- precum cocoşul pe gard, un telefon cu disc ce sună răguşit din când în când. Toate acestea, deşi curate şi aranjate cu bun gust şi de ,,utilitate publică'', păreau a fi adunate de aiurea.
Pe partea dreaptă se mai găseşte baia, vestiarul şi magazia personalului auxiliar.Pe băncuţa din dreapta salonului 7 se mai hotăra câteodată vreun pacient să se aşeze duăa ce se sătura de plimbatul dintr-un capăt în altul al holului.Toată ziua acest coridor se zbate în semiîntuneric deoarece se face economie la energia electrică.Vremea de afară contribuie substanţial la cest fapt.Ferestre termopan sunt în spatele televizorului.Acesta e conectat la o ,,antenă aflat[ tocmai la etajul de deasupra- o improvizaţie în cel mai pur stil românesc!Din această cauză nu se văd permanent- color programele tv.Programele ,,prinse'' sunt aceleaşi ca acum 18-20 de ani.
Vântul loveşte cu putere exteriorul zidurilor.
Ajunsi în faţa salonului 5 doama Mariana îmi făcu recomandarea de a lăsa geanta jos şi de a aştepta acolo.Se făcu nevazută...în cabinetul asistentelor unde nu găsi pe nimeni.Două colege infirmiere o întâmpinară zâmbind:,,Nu e nimeni aici, nu e...Vera(spuseră şoptit), e în salonul 6- face o injecţie şi da nişte pastile unor bolnavi.''
Da, am sosit în jurul orei 12 pe palierul unde se aflau saloanele cu pacienţi arondaţi doamnei doctor care mă tratează şi pe mine.E ora când se fac injectiile şi se dau pastilele.
Infirmiera Mariana venea grăbită către mine...
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 8)
O individă grasă, în vârstă, mi-a ordonat să trec pe cântar.(...)
-,,Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea răzmătorii!''
Ce-i drept, ştiam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu aşteptând scânteia prielnică revoltei.
Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului...(Trebuia să avertizez,într-un fel ironic,lipsa maştilor de protecţie antimicrobiană! Asta era scânteia...)
Asta pentru a mă proteja de tânăra şi bruneta frumoasă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde
înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stapânit de o mină trădând neputinţa.
Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât şi de vorbele aruncate răstit printre dinţii de un alb strălucitor.
Nu ştiu de ce..., încă mai deţineam puterea şi voinţa de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.
Între timp, intră şi d-na Mari, infirmiera...
Totul decursese ,,normal''...
Oarecum normal...
Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal'' era cel mai normal În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp.
La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez'' în
urmatoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament''şi la ,,legile statului Roumân''.
(De la medicul curant citire!)
-,,De ce nu purtaţi măşti...?''
Răcni impetuos, ca un cocoş umflat în pene, directorul.
-,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!?''
Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...
-,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite. Tremura toată şi mă privea de parcă eu aş fi
fost vinovat cu ceva.
Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena unde şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.
Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea tot ce
se vorbea...
Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de
ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.
Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''
Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ştampilă directoricească.
Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.
Exista acolo şi asta era câtuşi de puţin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut
anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''...
De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.
După mulţi ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...
Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alţii din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în
schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani''...
Nu ştiu... Probabil simple legende!Sigur...!
* * *
Tremura toată şi mă privea într-un anume fel-de parcă eu aş fi fost vinovat cu ceva.Cealaltă tăcea malc.Doamna Mari părăsise subtil şi rapid mica încăpere şi asista, de undeva din intuneric, la scena în care şi eu eram martor şi personaj activ în acelaşi timp.Am întors capul spre infirmieră iar ea mi-a zâmbit cu oarece subinţeles şi a
continuat să-şi vadă de îndatoririle de serviciu, trăgând în continuare cu urechea la ceea ce se vorbea... Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi
schimb îmbrăcămintea civilă cu cea spitalicească-aşa după cum scrie ,,la regulamenul de ordine...'' scris la computer pe o hârtie (format A4), agăţată pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.Sub textul de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer, -conducerea. Nu avea nici măcar o urmă de semnătură ori vreo umbră de ştampilă directoricească. Doar exista acolo pe perete şi asta nu însemna câtuşi de puţin că exista un minimum-minimorum de autoritate-un semn vag de normalitate.
Barbosu, îmbrăcat în halat alb-de un alb impecabil, cu chelie pe creştet- cu doar puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile mici şi aproape rotude, îşi mişca barba
albă în timp ce vorbea răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''. De altfel, un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii cu vechi
ştate şi care avuseseră ,,de cearta cu el''. După opiniile multora ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''... Alţii îl lăudau ca fiind un medic foarte bun;
alţii, din contră..., că ,,nu se vor da pe mâna lui nici morţi- pentru că face anumite experimente luând bucăţi din plămânii lor pentru a-i trimite unui laborator şi în
schimbul acestor mostre cică ar câştiga sume mari de bani''. Ca în orice ,,societate'' închisă se nasc şi se perpetuează legende, diverse mistificări ale realităţii.
Realitatea se deformează-fiind transformată în poveste, fiind transmisă pe cale orală de către oamenii simpli care trec pragul acestei instituţii de recuperare a sănătăţii.
,,Piticu' '' trebuia să-şi impună şi să-şi menţină autoritatea în vreun fel, altfel s-ar fi creat un adevărat haos.În astfel de locuri e nevoie de o mână forte, de un creier lucid şi ferm, de un suflet sensibil dar nu extrem de larg.
* * *
Multe şi aiuristice legende circulă într-o lume închisă în ea însăşi, într-o lume de griuri, într-o lume destul de ternă.
Aşa îl ştiam şi eu-din descrierile făcute de foştii şi actualii pacienţi care trecuseră o dată sau de mai multe ori pe aici- prin ,,locul binefacerii, ori chiar acum îmi erau
colegi de salon, camarazi de suferinţă.În urmă cu un an făcusem destule vizite aici la cineva apropiat.Probabil că nu realizez că de fapt mă găsesc într-un ,,ospiciu'' cu
pretenţii de sanatoriu pentru cei bolnavi cu plămânii şi căile respiratorii, astea toate, poate că le voi constata în timp dacă ele există cu adevărat.Sper să nu devin unul
dintre ,,veteranii'' acestui loc.Toate informaţiile venite pe filiera internătilor- mai ales recidivişti, spun că e obligatoriu ,,să fiu angajat'' aici pe un termen de aproximativ 60 de zile ,,după cum spune regulamentul şi legile statului'' citate uneori de medici ori de asistentele medicale- asta, în funcţie de diagnosticul şi gravitatea bolii şi de perioada de vindecare-recuperare a fiecărui bolnav în parte.Ori de câte ori mă revoltam împotriva neregulilor constatate şi împotriva restrângerii libertăţilor mele, auzeam din gura medicului curant, a asistentelor- mai ales!, şi a personalului auxiliar: ,,ai de stat aici...doua luni cel puţin...!''
După două săptămâni de internare am cerut- după rugăminţi umilitoare, imperativ să fiu lăsat să merg acasă ,,din motive intime şi personale ce ţin tot de starea mea de
sănătate, alta decât aceea pentru care am venit aici...'' Trebuia să ies din acest loc prin orice metodă ortodoxă-astfel puteam să-mi primesc tratamentul pe timpul
şederii acasă şi tot astfel puteam reveni în cele mai bune şi legale condiţii.Dacă plecam ,,la cerere pe propria-mi răspundere'' făcută pe genunchi- aşa cum mi se ceruse, se putea să nu îmi primesc tratamentul acasă şi puteam fi respins uşor dacă ,,se întampla ceva rău cu mine pe timpul permisiei- în realitate, externare la cerere.
Un hăţis birocratic instaurat anume pentru ca ,,la o adică...'' pacientul să fie singurul vinovat iar medicul să nu fie tras la răspundere în nici un fel.O asumare personală
a răspunderii pentru a preveni- legitim şi legal, orice greşeală- voluntară sau involuntară, a fiecarui bolnav plecat acasă înainte de un oarece efect pozitiv al medicaţiei administrate.Statul îşi lua măsuri pentru ca tratamentul să vindece bolnavul iar acesta să aiba odihnă, liniştea şi regimul necesare în aşa fel încât banii cheltuiţi cu pacienţii să dea randamentul maxim scontat- să nu fie cheltuit degeaba.Şi într-o parte şi în cealaltă, dreptatea şi leglitatea îşi au locul lor bine stabilit prin legi şi regulamente, bun simţ şi raspundere individuală.De fapt, e vorba de un ,,contract'' de externare- la cererea pacientului, care iţi poate creea probleme în a te trata dacă ţi se agravează afecţiunea de care suferi.O regulă-legiferată, a spitalelor de la noi, o protecţie- pe bună dreptate, pentru anumite accidente şi comportamente contrare
regulilor impuse de medicaţia administrată în spital, de care să nu fie făcut răspunzător corpul medical. Poate că e normal să fie aşa!
* * *
-,,Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea răzmătorii!''
Ce-i drept, ştiam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu aşteptând scânteia prielnică revoltei.
Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului...(Trebuia să avertizez,într-un fel ironic,lipsa maştilor de protecţie antimicrobiană! Asta era scânteia...)
Asta pentru a mă proteja de tânăra şi bruneta frumoasă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde
înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stapânit de o mină trădând neputinţa.
Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât şi de vorbele aruncate răstit printre dinţii de un alb strălucitor.
Nu ştiu de ce..., încă mai deţineam puterea şi voinţa de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.
Între timp, intră şi d-na Mari, infirmiera...
Totul decursese ,,normal''...
Oarecum normal...
Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal'' era cel mai normal În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp.
La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez'' în
urmatoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament''şi la ,,legile statului Roumân''.
(De la medicul curant citire!)
-,,De ce nu purtaţi măşti...?''
Răcni impetuos, ca un cocoş umflat în pene, directorul.
-,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!?''
Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...
-,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite. Tremura toată şi mă privea de parcă eu aş fi
fost vinovat cu ceva.
Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena unde şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.
Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea tot ce
se vorbea...
Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de
ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.
Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''
Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ştampilă directoricească.
Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.
Exista acolo şi asta era câtuşi de puţin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut
anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''...
De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.
După mulţi ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...
Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alţii din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în
schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani''...
Nu ştiu... Probabil simple legende!Sigur...!
* * *
Tremura toată şi mă privea într-un anume fel-de parcă eu aş fi fost vinovat cu ceva.Cealaltă tăcea malc.Doamna Mari părăsise subtil şi rapid mica încăpere şi asista, de undeva din intuneric, la scena în care şi eu eram martor şi personaj activ în acelaşi timp.Am întors capul spre infirmieră iar ea mi-a zâmbit cu oarece subinţeles şi a
continuat să-şi vadă de îndatoririle de serviciu, trăgând în continuare cu urechea la ceea ce se vorbea... Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi
schimb îmbrăcămintea civilă cu cea spitalicească-aşa după cum scrie ,,la regulamenul de ordine...'' scris la computer pe o hârtie (format A4), agăţată pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.Sub textul de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer, -conducerea. Nu avea nici măcar o urmă de semnătură ori vreo umbră de ştampilă directoricească. Doar exista acolo pe perete şi asta nu însemna câtuşi de puţin că exista un minimum-minimorum de autoritate-un semn vag de normalitate.
Barbosu, îmbrăcat în halat alb-de un alb impecabil, cu chelie pe creştet- cu doar puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile mici şi aproape rotude, îşi mişca barba
albă în timp ce vorbea răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''. De altfel, un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii cu vechi
ştate şi care avuseseră ,,de cearta cu el''. După opiniile multora ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''... Alţii îl lăudau ca fiind un medic foarte bun;
alţii, din contră..., că ,,nu se vor da pe mâna lui nici morţi- pentru că face anumite experimente luând bucăţi din plămânii lor pentru a-i trimite unui laborator şi în
schimbul acestor mostre cică ar câştiga sume mari de bani''. Ca în orice ,,societate'' închisă se nasc şi se perpetuează legende, diverse mistificări ale realităţii.
Realitatea se deformează-fiind transformată în poveste, fiind transmisă pe cale orală de către oamenii simpli care trec pragul acestei instituţii de recuperare a sănătăţii.
,,Piticu' '' trebuia să-şi impună şi să-şi menţină autoritatea în vreun fel, altfel s-ar fi creat un adevărat haos.În astfel de locuri e nevoie de o mână forte, de un creier lucid şi ferm, de un suflet sensibil dar nu extrem de larg.
* * *
Multe şi aiuristice legende circulă într-o lume închisă în ea însăşi, într-o lume de griuri, într-o lume destul de ternă.
Aşa îl ştiam şi eu-din descrierile făcute de foştii şi actualii pacienţi care trecuseră o dată sau de mai multe ori pe aici- prin ,,locul binefacerii, ori chiar acum îmi erau
colegi de salon, camarazi de suferinţă.În urmă cu un an făcusem destule vizite aici la cineva apropiat.Probabil că nu realizez că de fapt mă găsesc într-un ,,ospiciu'' cu
pretenţii de sanatoriu pentru cei bolnavi cu plămânii şi căile respiratorii, astea toate, poate că le voi constata în timp dacă ele există cu adevărat.Sper să nu devin unul
dintre ,,veteranii'' acestui loc.Toate informaţiile venite pe filiera internătilor- mai ales recidivişti, spun că e obligatoriu ,,să fiu angajat'' aici pe un termen de aproximativ 60 de zile ,,după cum spune regulamentul şi legile statului'' citate uneori de medici ori de asistentele medicale- asta, în funcţie de diagnosticul şi gravitatea bolii şi de perioada de vindecare-recuperare a fiecărui bolnav în parte.Ori de câte ori mă revoltam împotriva neregulilor constatate şi împotriva restrângerii libertăţilor mele, auzeam din gura medicului curant, a asistentelor- mai ales!, şi a personalului auxiliar: ,,ai de stat aici...doua luni cel puţin...!''
După două săptămâni de internare am cerut- după rugăminţi umilitoare, imperativ să fiu lăsat să merg acasă ,,din motive intime şi personale ce ţin tot de starea mea de
sănătate, alta decât aceea pentru care am venit aici...'' Trebuia să ies din acest loc prin orice metodă ortodoxă-astfel puteam să-mi primesc tratamentul pe timpul
şederii acasă şi tot astfel puteam reveni în cele mai bune şi legale condiţii.Dacă plecam ,,la cerere pe propria-mi răspundere'' făcută pe genunchi- aşa cum mi se ceruse, se putea să nu îmi primesc tratamentul acasă şi puteam fi respins uşor dacă ,,se întampla ceva rău cu mine pe timpul permisiei- în realitate, externare la cerere.
Un hăţis birocratic instaurat anume pentru ca ,,la o adică...'' pacientul să fie singurul vinovat iar medicul să nu fie tras la răspundere în nici un fel.O asumare personală
a răspunderii pentru a preveni- legitim şi legal, orice greşeală- voluntară sau involuntară, a fiecarui bolnav plecat acasă înainte de un oarece efect pozitiv al medicaţiei administrate.Statul îşi lua măsuri pentru ca tratamentul să vindece bolnavul iar acesta să aiba odihnă, liniştea şi regimul necesare în aşa fel încât banii cheltuiţi cu pacienţii să dea randamentul maxim scontat- să nu fie cheltuit degeaba.Şi într-o parte şi în cealaltă, dreptatea şi leglitatea îşi au locul lor bine stabilit prin legi şi regulamente, bun simţ şi raspundere individuală.De fapt, e vorba de un ,,contract'' de externare- la cererea pacientului, care iţi poate creea probleme în a te trata dacă ţi se agravează afecţiunea de care suferi.O regulă-legiferată, a spitalelor de la noi, o protecţie- pe bună dreptate, pentru anumite accidente şi comportamente contrare
regulilor impuse de medicaţia administrată în spital, de care să nu fie făcut răspunzător corpul medical. Poate că e normal să fie aşa!
* * *
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 7)
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 7)
Trebuia să megem la masă, eram îmbrăcaţi adegvat vremii de afară şi ,,înarmaţi’’ cu cele necesare.
Am coborat împreună cu ceilalţi, am mers câţiva paşi cu George, ne-am strâns mâinile bărbăteşte şi ne-a despărţit.
Nu cred că am să-l mai văd vreodată... Şi dacĂ se va întâmpla, să se întâmple în condiţii sănătoase! Drumul meu către cantină, drumul lui către casă. Simpatic puştiul, deşi uneori nesuferit...
Poate că niciodată nu ne vom mai întâlni, poate...
Viaţa ne oferă mereu surprize... Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte. Eu rămân în acest loc ,,invizibil’’şi extrem de dureros... Încă sunt nevindecat! Am venit de la masă şi ne-am ,,aruncat’’ fiecare pe unde am crezut de
cuviinţă. M-am gândit că e important să consemnez ,,liberarea’’de azi. Masa a fost ca toate celelalte de până acum: macaroanele suprasaturate cu zaharu ,,la purtător’’le-am îngurgitat în porţie dublă...
Afară plouă mărunt după ce mai devreme au căzut fulgi rari şi transparenţi de nea...
Plecarea lui Georgică a fost într-adevăr cel mai important eveniment al zilei!
(De aceea nu am putut s-ă nu-l ,,înregistrez''!)
S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv posibil.
Pădurea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuţi de o sută de ani care ne veghează drumul spre cantină...
Sunt martori ai multor suferinţe!
Închei ziua fericit că un tânăr a plecat din acest loc. Încerc o rugăciune pentru el şi cer cerului să-l ajute să nu mai revină aici. La despărţire i-am spus
,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici! La o bere, undeva în oraş. Să ai mare grijă de sănătatea ta !’’
(Mă ruşinez la gândul că am putut fi atât de sentimental!)
......................................
Ca de obicei, m-am trezit la ora 6 dimineaţa. La 6.30 am fost strigat la tratament. Câteva femei şi mulţi bărbaţi se ,,cărau’’somnoroşi către cabinetul de tratamente, acolo unde nu prea sunt de găsit întotdeauna asistentele de serviciu. Somnolent, cu cana în mână, merg către capătul coridorului, acolo unde se află televizorul şi el în somn profund. Mă aflu faţă în faţă cu cea mai nesuferită dintre asistente- o individă grasă şi urâtă, una ,,cu gura spartă’’ după cum se vorbeşte printre pacienţii veterani.
Am fost strigat... m-am apropiat cu pas molcom şi cumva ironic am primit 10-12 pilule pe care le-am înghiţit pe toate deodată împreună cu sucul existent în cană. O cană de porţelan decorată cu ceva floricele portocalii pe un fond albastru-ciel. Am plecat la fel de molcom către cameră, cu gândul de a adormi din nou şi înjurând de toţi ,,doctorii şi mamele răniţilor’’.
Ora mesei la 9.00 dimineaţa. Până a intra la masă, înainte de a fi strigaţi stăm lipiţi de caloriferele din fontă care acum sunt calde(alteori reci), pe holurile cu pereţii pe alocuri exfoliaţi şi într-o lumină destul de difuză.
Un dulău galben se caţără insistent, cu labele murdare, pe pervazul exterior al uneia dintre ferestrele largi ale holului. Presimte că va mânca cel puţin un codru de pâine, dacă nu unul sau mai multe copane de pui. Acum e doar micul dejun din păcate se înşală amarnic. Cineva îi aruncă un dumicat de pâine aproape uscată, strecurându-şi mâna scheletică printre rama ferestrei şi plasa anti-ţânţari ce sta prinsă cu piuneze ruginite pe exterior. A apucat bucăţica de pâine aproape uscată, cu labele-i de urs înfometat şi a înfulecat-o cât ai zice peşte. În câteva zeci de secunde se lingea pe botul butucănos şi plin de bale, semn că o mâncase cu poftă. Acum adulmeca urma unor
firimituri ce-i căzuseră din cauza lăcomiei ce-l caracteriza. Şi cine a văzut vreodată câine care să nu fie lacom!?
Costică, colegul de palier, un ţigănuş cu cercel în ureche, îşi făcuse pomană cu uriaşul patruped nevinovat.
.....................................
Costică se internase cu câteva zile înaintea mea...
La salonul de femei era internată sora acestuia care fiind căsătorită avea alt nume, aşa că puteau ţine ascuns faptul că erau fraţi .Am înteles de la ei că aveau o situaţie grea acasă şi că aproape toţi din familie trecuseră pe aici, unii chiar de două sau mai multe ori. Amândoi erau tineri, între 19 şi 22 de ani. Mai tot timpul ea sta în salon cu el şi cu ceilalţi: mâncau împreună, erau veseli tot timpul, amândoi fumau şi tot amândoi mergeau la cerşit de ţigări prin saloanele vecine atunci când nu mai aveau; amândoi
ieşeau pe balcon să fumeze. De multe ori chemau taxiul pe la 8-9 seara şi îl plăteau dublu pentru a le aduce băuturi alcoolice şi ţigări din oraş. Mare parte din banii lor se duceau pe ţigări. Mai tot timpul cei din salonul 6, unde era şi Costică arondat, îşi petreceau timpul jucând diferite jocuri de cărţi, ascultând manele la un cd-player portabil nu prea bun. Şi el şi soră-sa erau plini de energie, mai mereu erau în mişcare, parcă niciodată nu oboseau. Şi din ce să obosească dacă aici doar mănânci, dormi, iei tratamentul şi repeţi asta în fiecare zi!? Ţigăncuşa,de o frumuseţe aparte, destul de bine îmbrăcată... Într-una din multele dimineţi în care ne trezeam la 6.00 pentru tratament, am observat ceva ce mi-a plăcut mult: tocmai se trezise, avea părul răvăşit, chipul somnoros şi un zâmbet curat. O frumuseţe de exotică la această femeie! Avea şi o voce caldă,blajină! Am înţeles că la cei 22 de ani deja avea doi copii pe care îi luase în îngrijire asistenţa socială deoarece unul dintre aceştia era sugar şi ar fi fost riscant să îl alăpteze ea care era bolnava de tbc. Se ruga mereu de medic să-i dea o permisie să meargă să îşi vadă copiii... Din păcate ori din fericire nu primea asemenea favor !
..........................................
Ne-am amuzat copios de momentul hazos la care asistam. Aşteptam cu nerăbdare, ascultând simfonia maţelor chiorăind, cănuţa cu aşa-zis ceai şi bucăţica de unt sau margarină ori marmeladă.
(O simfonie dizarmonizată, zdruncinâdu-ne timpanele, adăpându-ne de la izvorul înjurăturilor, în gând, la adresa tuturor.)
Pe holul mic, undeva mai în faţa sălii de mese, rezemat de un alt calorifer călduţ ori fierbinte, sta un domn de vârstă a treia, îmbrăcat în halat de culoare cărămizie, bluză albastrî de pijama şi pantalon de training lăsaţi peste pantofii sport.
Din întunericul celuilalt capăt al holului apăru ca de nicăieri Bărbosu directorul spitalului. Nu am ce face şi îl salut mai mult ironic: ,, să trăiţi domnule director!’’ El... se opreşte brusc cercetându-mă cu privirea de sus până jos. În jur mulţi pacienţi în aşteptarea mesei. Au rămas înmărmuriţi, până şi suflarea le îngheţase pe buze. Ochii le sticleau ca mărgelele de sticlă şi nu înţelegeau ce se va întampla, mulţi îl ştiau fioros şi acum aşteptau să vadă punctul culminant. Se aşteptau la ceva foarte rău: o chemare în birou şi o externare fără drapt de apel. Până şi dulăul de afară scherlăia, de parcă mi-ar fi plâns de milă, gândind la ce avea să urmeze. Aveam gluga hanoracului pe cap, halatul strâns bine cu cordonul şi mâinile încrucişate pe piept precum un călugăr tibetan în timpul rugăciunii. Faţa îmi era învăluită de barba deasă şi deloc aşezată. Observând atent această ,,poză’’ îmi replică pe ton ridicat şi în cuvinte scurte:,,Băăă... ce moacă ai!’’ L-am privit în ochi aşa cum mă privea şi el; nu am scos nici un cuvânt, gândind că e într-o pasă nu prea bună şi că amgreşit momentul ales pentru această glumă proastă. Nu alesesem nici omul potrivit. Atenţia i-a fost atrasă de omul înlat şi slăbănog ce sta rezemat de calorifer şi era îmbrăcat în pantalonul de training, îmbrăcat neregulamentar. Infirmiera Mariana se afla din întâmplare sau nu prin preajmă şi începu a-l beşteli precum o soacră pe ginerele băgat în casă. Omul îi spusese cu respect şi înţelegere că nu poate pleca aşa ,,ca la regulament'' deoarece e frig şi afară dar şi în saloanele corpului ,,G’’.
(Nici apă caldă nu era decât după un anumit program, şi acela încălcat de multe ori.)
Bărbosu i-a răspuns în stilul său flegmatic:,, Dă-te la o parte de lângă calorifer că îi iei vopseaua!’’ Apoi a plecat grăbit spre cabinetul său, aflat vis-a-vis de sala de mese. Cei de faţă se dezmeticiră repede şi începură să sporovaiască vrute şi nevrute: fiecare avea varianta lui şi fiecare se gândise la ce voi păţi din cauza inconştienţei de care dătusem dovadă. Acum răsuflau uşuraţi că nu au fost ,,băgaţi în seamă’’şi ei.
Erau mulţumiţi şi aproape că jubilau, fără vreun motiv personal întemeiat.
......................................
Tot acest spectacol ieftin şi de prost gust a culminat cu următoarea scenă: infirmiera s-a dus, aproape cu paşi grăbiţi, după Bărbosu în cabinet şi i-a spus că un pacient ,,nu e îmbrăcat corespunzător, adică nu are pantalonul pijamalei la vedere...’’. Acest băiat, Florin,fost jucător de fotbal în ligile inferioare... De altfel un băiat foarte prietenos şi un bun jucător de table şi şah... Un ins de 40 de ani, înalt de 180 cm şi 80 şi ceva de kg, simpatic şi mare consumator de bomboane deoarece se lăsase de fumat...
(Cei drept, mai trăgea câte un fum două când ceilalţi ieşeau pe balcon la o ţigară şi o cafeluţă fierbinte.)
Bărbosu a ieşit ca fulgerul din cabinet, urlând şi gesticulând făcându-i morală fostului fotbalist, acum căsătorit şi aşezat la casa lui-având şi doi copii de
17 şi respectiv 18 ani. Directorul îl privea atent dar vorbea la modul general, bătea şaua... să înţelegem
toţi... Infirmierele erau de vină, în opinia furioasa a lui, pentru nerespectarea de către bolnavi a ,,regulamentului spitalicesc’’. Bărbosu s-a înfiinţat în faţa pacientului Florin şi a început să-i ţipe în faţă:,,... de ce nu ai mă pijamaua peste training? De ce ai comentat mă, atunci când doamna infirmiera ţi-a atras atenţia-în mod repetat?'' Fostul sportiv sta nemişcat şi destul de lejer în faţa directorului, îl privea de sus, la propriu şi la figurat, cu braţele încrucişate la piept. Zâmbea cu înţeles, mustăcea ironic, ochii îi scânteiau de ciudă dar şi de jenă că îl privea aproape întreg spitalul. Mă bucura să văd aşa spectacol, deşi de câteva ori i-am reproşat lui Florin că nu ia atitudine, că e laş şi că nu are sânge în instalaţie să pună piciorul în prag în faţa celor ce îl umileau prin comportamentul lor...
Replica colegului de suferinţă a venit într-un târziu, tăioasa şi scurtă ca un cuţit de buzunar înfipt într-o inima...
,,Cel puţin în cazul meu nu se pune problema...! Am unele deficienţe de sănătate la coloană... Şi îmi este frig dacă vin îmbrăcat subţire din corpul ,,G’’ până aici...!
Nu vreau să plec acasă şi mai bolnav! Afară e zapadă şi nu pot...! Dacă vrei vino tu aşa...!’’
Ultima replică,acea cu spusă la persoana a doua, a căzut ca un topor bine ascuţit în capul aproape chel al directorului. A ieşit un tărăboi...
Am trăit cu sufletul la gură momentul când Florin l-a înfruntat deschis şi fără clipiri pe şefu' ăl' mare. Nici el nu s-a lăsat şi i-a zis ceva de soţie, ceva destul de urât...
.........................................
Medicul înfrănt... Şi-a aruncat privirea pe o fată de nici 17 ani, colega de la camera 5, ce purta şi ea îmbrăcăminte civilă la vedere. A dus-o în camera de tratament care se găsea cel mai aproape şi i-a făcut morală, cum că ,,trebuie să respecte regulamentul oricum ar fi vremea afară !’’
O ceartă zgomotoasă s-a abătut şi asupra asistentelor şi infirmierelor aflate în preajmă, din întâmplare ori din reflex de gură cască.
Pe coridorul abia luminat de ziua deloc însorită, rezemat de zidul de pe partea opusă, resemnat şi plictisit colegul Trică ţinând în mâini o bucată de hârtie de culoare galbenă şi un pix. Hârtie dintre cele pe care eu, în urmă cu două săptămâni scrisesem o ,,cerere de externare pe propria-mi răspundere’’; hârtie veche şi de cea mai proastă calitate. Am începuto discuţie cu el...
O asistentă frumuşică a ieşit şi ne-a rugat ,,să mergem pe canapeaua aceea’’ de la aproximativ trei metri distanţă de cabinetul medicului ,,dacă vrem să vorbim.’’
În urmă cu patru zile i-au făcut analizele pentru a vedea dacă pleacă ori nu acasă definitiv. Erau negative acum două zile-adică bune şi se putea bucura de libertate. Azi... în urmă cu două ore i s-a dat ,,Foaia de Externare'' cu menţiunea expresă ,, de a relua tratamentul şapte zile din şapte deoarece e iar bolnav’’. Gândind că ceva nu e în regulă sau că se încearcă ceva a intrat în discuţii aprinse cu medicul şi cu unele asistente mai arţăgoase. Era vizibil
agitat, vizibil nervos-tot şuşotea ceva nedesluşit şi înjura printre dinţii rari şi cariaţi. Ieşise din cabinet cu recomandarea ,,să continuie tratamentul trei zile pe săptămână... Acum ordinul se revocase. Trebuia să facă ,,cerere de externare pe propria răspundere’’ prin care să fie ,,eliberat condiţionat’’ din ,,motive personale’’ şi cu ,,revenire pentru reinternare în luna ianuarie-pe şapte.
.........................................
Am coborat împreună cu ceilalţi, am mers câţiva paşi cu George, ne-am strâns mâinile bărbăteşte şi ne-a despărţit.
Nu cred că am să-l mai văd vreodată... Şi dacĂ se va întâmpla, să se întâmple în condiţii sănătoase! Drumul meu către cantină, drumul lui către casă. Simpatic puştiul, deşi uneori nesuferit...
Poate că niciodată nu ne vom mai întâlni, poate...
Viaţa ne oferă mereu surprize... Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte. Eu rămân în acest loc ,,invizibil’’şi extrem de dureros... Încă sunt nevindecat! Am venit de la masă şi ne-am ,,aruncat’’ fiecare pe unde am crezut de
cuviinţă. M-am gândit că e important să consemnez ,,liberarea’’de azi. Masa a fost ca toate celelalte de până acum: macaroanele suprasaturate cu zaharu ,,la purtător’’le-am îngurgitat în porţie dublă...
Afară plouă mărunt după ce mai devreme au căzut fulgi rari şi transparenţi de nea...
Plecarea lui Georgică a fost într-adevăr cel mai important eveniment al zilei!
(De aceea nu am putut s-ă nu-l ,,înregistrez''!)
S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv posibil.
Pădurea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni trecuţi de o sută de ani care ne veghează drumul spre cantină...
Sunt martori ai multor suferinţe!
Închei ziua fericit că un tânăr a plecat din acest loc. Încerc o rugăciune pentru el şi cer cerului să-l ajute să nu mai revină aici. La despărţire i-am spus
,,Sper să ne mai întâlnim dar nu aici! La o bere, undeva în oraş. Să ai mare grijă de sănătatea ta !’’
(Mă ruşinez la gândul că am putut fi atât de sentimental!)
......................................
Ca de obicei, m-am trezit la ora 6 dimineaţa. La 6.30 am fost strigat la tratament. Câteva femei şi mulţi bărbaţi se ,,cărau’’somnoroşi către cabinetul de tratamente, acolo unde nu prea sunt de găsit întotdeauna asistentele de serviciu. Somnolent, cu cana în mână, merg către capătul coridorului, acolo unde se află televizorul şi el în somn profund. Mă aflu faţă în faţă cu cea mai nesuferită dintre asistente- o individă grasă şi urâtă, una ,,cu gura spartă’’ după cum se vorbeşte printre pacienţii veterani.
Am fost strigat... m-am apropiat cu pas molcom şi cumva ironic am primit 10-12 pilule pe care le-am înghiţit pe toate deodată împreună cu sucul existent în cană. O cană de porţelan decorată cu ceva floricele portocalii pe un fond albastru-ciel. Am plecat la fel de molcom către cameră, cu gândul de a adormi din nou şi înjurând de toţi ,,doctorii şi mamele răniţilor’’.
Ora mesei la 9.00 dimineaţa. Până a intra la masă, înainte de a fi strigaţi stăm lipiţi de caloriferele din fontă care acum sunt calde(alteori reci), pe holurile cu pereţii pe alocuri exfoliaţi şi într-o lumină destul de difuză.
Un dulău galben se caţără insistent, cu labele murdare, pe pervazul exterior al uneia dintre ferestrele largi ale holului. Presimte că va mânca cel puţin un codru de pâine, dacă nu unul sau mai multe copane de pui. Acum e doar micul dejun din păcate se înşală amarnic. Cineva îi aruncă un dumicat de pâine aproape uscată, strecurându-şi mâna scheletică printre rama ferestrei şi plasa anti-ţânţari ce sta prinsă cu piuneze ruginite pe exterior. A apucat bucăţica de pâine aproape uscată, cu labele-i de urs înfometat şi a înfulecat-o cât ai zice peşte. În câteva zeci de secunde se lingea pe botul butucănos şi plin de bale, semn că o mâncase cu poftă. Acum adulmeca urma unor
firimituri ce-i căzuseră din cauza lăcomiei ce-l caracteriza. Şi cine a văzut vreodată câine care să nu fie lacom!?
Costică, colegul de palier, un ţigănuş cu cercel în ureche, îşi făcuse pomană cu uriaşul patruped nevinovat.
.....................................
Costică se internase cu câteva zile înaintea mea...
La salonul de femei era internată sora acestuia care fiind căsătorită avea alt nume, aşa că puteau ţine ascuns faptul că erau fraţi .Am înteles de la ei că aveau o situaţie grea acasă şi că aproape toţi din familie trecuseră pe aici, unii chiar de două sau mai multe ori. Amândoi erau tineri, între 19 şi 22 de ani. Mai tot timpul ea sta în salon cu el şi cu ceilalţi: mâncau împreună, erau veseli tot timpul, amândoi fumau şi tot amândoi mergeau la cerşit de ţigări prin saloanele vecine atunci când nu mai aveau; amândoi
ieşeau pe balcon să fumeze. De multe ori chemau taxiul pe la 8-9 seara şi îl plăteau dublu pentru a le aduce băuturi alcoolice şi ţigări din oraş. Mare parte din banii lor se duceau pe ţigări. Mai tot timpul cei din salonul 6, unde era şi Costică arondat, îşi petreceau timpul jucând diferite jocuri de cărţi, ascultând manele la un cd-player portabil nu prea bun. Şi el şi soră-sa erau plini de energie, mai mereu erau în mişcare, parcă niciodată nu oboseau. Şi din ce să obosească dacă aici doar mănânci, dormi, iei tratamentul şi repeţi asta în fiecare zi!? Ţigăncuşa,de o frumuseţe aparte, destul de bine îmbrăcată... Într-una din multele dimineţi în care ne trezeam la 6.00 pentru tratament, am observat ceva ce mi-a plăcut mult: tocmai se trezise, avea părul răvăşit, chipul somnoros şi un zâmbet curat. O frumuseţe de exotică la această femeie! Avea şi o voce caldă,blajină! Am înţeles că la cei 22 de ani deja avea doi copii pe care îi luase în îngrijire asistenţa socială deoarece unul dintre aceştia era sugar şi ar fi fost riscant să îl alăpteze ea care era bolnava de tbc. Se ruga mereu de medic să-i dea o permisie să meargă să îşi vadă copiii... Din păcate ori din fericire nu primea asemenea favor !
..........................................
Ne-am amuzat copios de momentul hazos la care asistam. Aşteptam cu nerăbdare, ascultând simfonia maţelor chiorăind, cănuţa cu aşa-zis ceai şi bucăţica de unt sau margarină ori marmeladă.
(O simfonie dizarmonizată, zdruncinâdu-ne timpanele, adăpându-ne de la izvorul înjurăturilor, în gând, la adresa tuturor.)
Pe holul mic, undeva mai în faţa sălii de mese, rezemat de un alt calorifer călduţ ori fierbinte, sta un domn de vârstă a treia, îmbrăcat în halat de culoare cărămizie, bluză albastrî de pijama şi pantalon de training lăsaţi peste pantofii sport.
Din întunericul celuilalt capăt al holului apăru ca de nicăieri Bărbosu directorul spitalului. Nu am ce face şi îl salut mai mult ironic: ,, să trăiţi domnule director!’’ El... se opreşte brusc cercetându-mă cu privirea de sus până jos. În jur mulţi pacienţi în aşteptarea mesei. Au rămas înmărmuriţi, până şi suflarea le îngheţase pe buze. Ochii le sticleau ca mărgelele de sticlă şi nu înţelegeau ce se va întampla, mulţi îl ştiau fioros şi acum aşteptau să vadă punctul culminant. Se aşteptau la ceva foarte rău: o chemare în birou şi o externare fără drapt de apel. Până şi dulăul de afară scherlăia, de parcă mi-ar fi plâns de milă, gândind la ce avea să urmeze. Aveam gluga hanoracului pe cap, halatul strâns bine cu cordonul şi mâinile încrucişate pe piept precum un călugăr tibetan în timpul rugăciunii. Faţa îmi era învăluită de barba deasă şi deloc aşezată. Observând atent această ,,poză’’ îmi replică pe ton ridicat şi în cuvinte scurte:,,Băăă... ce moacă ai!’’ L-am privit în ochi aşa cum mă privea şi el; nu am scos nici un cuvânt, gândind că e într-o pasă nu prea bună şi că amgreşit momentul ales pentru această glumă proastă. Nu alesesem nici omul potrivit. Atenţia i-a fost atrasă de omul înlat şi slăbănog ce sta rezemat de calorifer şi era îmbrăcat în pantalonul de training, îmbrăcat neregulamentar. Infirmiera Mariana se afla din întâmplare sau nu prin preajmă şi începu a-l beşteli precum o soacră pe ginerele băgat în casă. Omul îi spusese cu respect şi înţelegere că nu poate pleca aşa ,,ca la regulament'' deoarece e frig şi afară dar şi în saloanele corpului ,,G’’.
(Nici apă caldă nu era decât după un anumit program, şi acela încălcat de multe ori.)
Bărbosu i-a răspuns în stilul său flegmatic:,, Dă-te la o parte de lângă calorifer că îi iei vopseaua!’’ Apoi a plecat grăbit spre cabinetul său, aflat vis-a-vis de sala de mese. Cei de faţă se dezmeticiră repede şi începură să sporovaiască vrute şi nevrute: fiecare avea varianta lui şi fiecare se gândise la ce voi păţi din cauza inconştienţei de care dătusem dovadă. Acum răsuflau uşuraţi că nu au fost ,,băgaţi în seamă’’şi ei.
Erau mulţumiţi şi aproape că jubilau, fără vreun motiv personal întemeiat.
......................................
Tot acest spectacol ieftin şi de prost gust a culminat cu următoarea scenă: infirmiera s-a dus, aproape cu paşi grăbiţi, după Bărbosu în cabinet şi i-a spus că un pacient ,,nu e îmbrăcat corespunzător, adică nu are pantalonul pijamalei la vedere...’’. Acest băiat, Florin,fost jucător de fotbal în ligile inferioare... De altfel un băiat foarte prietenos şi un bun jucător de table şi şah... Un ins de 40 de ani, înalt de 180 cm şi 80 şi ceva de kg, simpatic şi mare consumator de bomboane deoarece se lăsase de fumat...
(Cei drept, mai trăgea câte un fum două când ceilalţi ieşeau pe balcon la o ţigară şi o cafeluţă fierbinte.)
Bărbosu a ieşit ca fulgerul din cabinet, urlând şi gesticulând făcându-i morală fostului fotbalist, acum căsătorit şi aşezat la casa lui-având şi doi copii de
17 şi respectiv 18 ani. Directorul îl privea atent dar vorbea la modul general, bătea şaua... să înţelegem
toţi... Infirmierele erau de vină, în opinia furioasa a lui, pentru nerespectarea de către bolnavi a ,,regulamentului spitalicesc’’. Bărbosu s-a înfiinţat în faţa pacientului Florin şi a început să-i ţipe în faţă:,,... de ce nu ai mă pijamaua peste training? De ce ai comentat mă, atunci când doamna infirmiera ţi-a atras atenţia-în mod repetat?'' Fostul sportiv sta nemişcat şi destul de lejer în faţa directorului, îl privea de sus, la propriu şi la figurat, cu braţele încrucişate la piept. Zâmbea cu înţeles, mustăcea ironic, ochii îi scânteiau de ciudă dar şi de jenă că îl privea aproape întreg spitalul. Mă bucura să văd aşa spectacol, deşi de câteva ori i-am reproşat lui Florin că nu ia atitudine, că e laş şi că nu are sânge în instalaţie să pună piciorul în prag în faţa celor ce îl umileau prin comportamentul lor...
Replica colegului de suferinţă a venit într-un târziu, tăioasa şi scurtă ca un cuţit de buzunar înfipt într-o inima...
,,Cel puţin în cazul meu nu se pune problema...! Am unele deficienţe de sănătate la coloană... Şi îmi este frig dacă vin îmbrăcat subţire din corpul ,,G’’ până aici...!
Nu vreau să plec acasă şi mai bolnav! Afară e zapadă şi nu pot...! Dacă vrei vino tu aşa...!’’
Ultima replică,acea cu spusă la persoana a doua, a căzut ca un topor bine ascuţit în capul aproape chel al directorului. A ieşit un tărăboi...
Am trăit cu sufletul la gură momentul când Florin l-a înfruntat deschis şi fără clipiri pe şefu' ăl' mare. Nici el nu s-a lăsat şi i-a zis ceva de soţie, ceva destul de urât...
.........................................
Medicul înfrănt... Şi-a aruncat privirea pe o fată de nici 17 ani, colega de la camera 5, ce purta şi ea îmbrăcăminte civilă la vedere. A dus-o în camera de tratament care se găsea cel mai aproape şi i-a făcut morală, cum că ,,trebuie să respecte regulamentul oricum ar fi vremea afară !’’
O ceartă zgomotoasă s-a abătut şi asupra asistentelor şi infirmierelor aflate în preajmă, din întâmplare ori din reflex de gură cască.
Pe coridorul abia luminat de ziua deloc însorită, rezemat de zidul de pe partea opusă, resemnat şi plictisit colegul Trică ţinând în mâini o bucată de hârtie de culoare galbenă şi un pix. Hârtie dintre cele pe care eu, în urmă cu două săptămâni scrisesem o ,,cerere de externare pe propria-mi răspundere’’; hârtie veche şi de cea mai proastă calitate. Am începuto discuţie cu el...
O asistentă frumuşică a ieşit şi ne-a rugat ,,să mergem pe canapeaua aceea’’ de la aproximativ trei metri distanţă de cabinetul medicului ,,dacă vrem să vorbim.’’
În urmă cu patru zile i-au făcut analizele pentru a vedea dacă pleacă ori nu acasă definitiv. Erau negative acum două zile-adică bune şi se putea bucura de libertate. Azi... în urmă cu două ore i s-a dat ,,Foaia de Externare'' cu menţiunea expresă ,, de a relua tratamentul şapte zile din şapte deoarece e iar bolnav’’. Gândind că ceva nu e în regulă sau că se încearcă ceva a intrat în discuţii aprinse cu medicul şi cu unele asistente mai arţăgoase. Era vizibil
agitat, vizibil nervos-tot şuşotea ceva nedesluşit şi înjura printre dinţii rari şi cariaţi. Ieşise din cabinet cu recomandarea ,,să continuie tratamentul trei zile pe săptămână... Acum ordinul se revocase. Trebuia să facă ,,cerere de externare pe propria răspundere’’ prin care să fie ,,eliberat condiţionat’’ din ,,motive personale’’ şi cu ,,revenire pentru reinternare în luna ianuarie-pe şapte.
.........................................
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 6)
-Vă rugăm să luaţi loc! spuse o asistentă grasă şi urâtă, încercând să pară umană, poate chiar era... O alta mi se adresă aproape imediat, pe un ton prefăcut: ,,Domnule, mergeţi la cabinetul ,,internări'', drept în faţă,ieşiţi afară din clădire şi apoi...prima intrare la stânga! ''Aproape instinctiv sau chiar din instinct am urmat îndrumarea, diabolic sfat...târând după mine geanta plină cu de-ale gurii(aşa cum îi stă bine unui pacient în Roumânia), şi alte lucruri de recuzită personală. Am făcut primii paşi în afara clădirii cu tencuiala căzută pe ici pe colo, acolo unde trei cucoane în halate albe trăgeau cu poftă din ţigările ajunse aproape de filtru. Nu erau nici urâte şi nici frumoase, îmi aduc bine aminte, nişte corpuri diforme ori informe, ce sporovăiau ceva imperceptibil auzului meu. Vântul sufla cu putere, cerul continua să plângă la vederea acestui peisaj sinistru. În faţa uşii ,,din stânga'' exagerat de înaltă, un tip solid şi la prima vedere simpatic, fuma şi el dintr-un Kent, parcă admirând melancolic ploaia ce cădea fără întrerupere...
-,,Vă salut, să trăiţi!'' zisei, punând jos geanta grea.
-,,Vă salut cu respect! Sunteţi pentru internare?''
Aţi mai fost pe la noi...nu?
Nu-i aşa?''
-,,Da...''
.......................................
A mormăit ceva, după răspunsul meu ferm, cum că merge să stingă restul de ţigară... A făcut câţiva paşi în noroiul din faţa sa şi a călcat chiştocul Kentului cu multă atenţie. Am deschis uşa, cu un scârţâit scârţâitor, am intrat cu paşi marunţi şi obosiţi aşteptând să vină funcţionarul înalt şi puţin burtos pentru vârsta sa.
-,,Da domnule...daţi-mi documentul de identitate, vă rog!...Şi trimiterea. Aveţi un cupon de pensie, ceva...? Sunteţi pensionat, nu?''
Buimac şi nervos, am răspuns totuşi politicos, foarte...
-,,Da, poftim documentele! Cupon... nu mai am, e cel de data trecută...eu am fost într-o mică permisie, de o săptămână. Puneţi-l pe cel de la prima internare, vă rog domnu’...!''
-,,Da. Luaţi loc la măsuţa de pe coridor...!''
Insul a intrat într-un cabinet...
Am ocupat locul indicat, pe un fotoliu rupt şi mucegăit, vechi şi acesta precum masa ce întregea acest mobilier. Am deschis geanta şi cu un gest de lehamite am decojit o banană. Întâlnisem primul om ,,de treabă'' din acest spital şi eram mulţumit de purtarea sa. Mai târziu aveam să înţeleg de la tatăl meu că se cunoşteau şi că tipu' era înţelegator săritor şi cooperant.
Aveam în geantă un exemplar al volumului de ,,Poezii''...am scris pe prima pagina o scurtă dedicaţie cu toată sinceritatea de care eram în stare în acele clipe...
Era mai mult o acţiune de introspecţie! Mă bucură faptul că există şi oameni(unul deocamdată), de asemenea factură în acest loc! Cei mai mulţi sunt de o rară şi crasă mizerie umană, cei buni trebuie reperaţi, consideraţi şi apreciati pentru faptul că sunt oameni în primul rând şi apoi buni profesionişti.
După un timp, acest domn a ieşit...
,,-Aşteptaţi-mă...puţin!''
-,,Da...nici o problemă!''
Am răspuns în mod automat.
.....................................
După un timp, ce parcă n-ar fi trecut niciodată, a sosit şi momentul când am primit aproape ceremonios ,,verde'' pentru intrarea în iad. Am dăruit omului meu cartea. Mi-a mulţumit zâmbind. Părea surprins, chiar nu-i venea să creadă... Ne-am despărţit după câteva replici de mulţumire reciprocă şi după o strângere de maini. ,,A fost plăcut surprins, mi-a mulţumit...! Pe chipul său se citea bucuria copilului care îşi primeşte jucăria preferată... ceva ce cu greu se poate explica în cuvinte...'' de aceea nu mai insist să gândesc oarecum inconsecvent la cele întamplate. Poate că doar mi s-a părut... Omul şi-a văzut mai departe de serviciul său. Eu...
Am plecat pe drumul pe care venisem. Intrasem într-un feed-back al sistemului, neînchipuit de draconic, pe aceeaşi vreme păcătoasă(păcătos de romantică), târând aceeaşi geantă grea şi sâcâitoare.
Ploaia devenea din ce în ce mai deprimantă: chipul cerului se lăsa posomorat... Am ajuns în holul de unde plecasem. Masa, scaunele şi televizorul erau în acelaşi loc, în aceeaşi stare de tristeţe, în acelaşi semiîntuneric sinistru- totul în ton(cenuşiu), cu vremea lacustrelor bacoviene(starea mea sufletească). La un moment dat, pe neaşteptate, am tresărit la auzul unui strigăt de chemare, cei drept cam scârţâit, al unei asistente simpatice:,,... domnule... intră!''
Am urmat chemarea şi m-am conformat ocupând un loc pe scaunul cu rezematoare aşezat special pentru mine... M-am aşezat în poziţia inversă pe scaun, în aşa fel încât să pot ţine braţul drept întins pe rezemătoatea din lemn acoperit cu ceva burete pe sub o musşmaua găurită de timp şi de soareci, găurită de timpul scurs peste ea.
Geanta am aşezat-o undeva lângă un calorifer călduţ... Mi-am aruncat geaca, oarecum nervos de ceea ce avea să se întample, deasupra bagajului.
.....................................
O individa grasă, în vârstă, mi-a ordonat să trec pe cântar.(...),,
-Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea răzmătorii!''
Ce-i drept, ştiam tot acest ritual dar nu aveam nici un chef de comentarii... desi fierbeam în suc propriu aşteptând scânteia prielnică revoltei.
Mi-am scos propria batista albastră din buzunarul pantalonului şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului...(Trebuia să avertizez,într-un fel ironic,lipsa maştilor de protecţie antimicrobiană! Asta era scânteia...)
Asta pentru a mă proteja de tânăra şi bruneta femeie frumoasă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă-vacum. Priveam atent când la locul unde înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stapânit de o mină trădând neputinţa.
Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întamplarea în sine cât şi de vorbele aruncate răstit printre dinţii de un alb strălucitor.
Nu ştiu de ce..., încă mai deţineam puterea şi voinţa de a memora unele amănunte ce nu cred că mă interesau cu adevarat.
Între timp, intră şi d-na Mari, infirmiera...
Totul decursese ,,normal''...
Oarecum normal...
Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal'' era cel mai normal În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp.
La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu apăru Bărbosu... domnul Bărbosu directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez'' în urmatoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament''şi la ,,legile statului Roumân''.
(De la medicul curant citire!)
-,,De ce nu purtaţi măşti...?''
Răcni impetuos, ca un cocoş umflat în pene, directorul.
-,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!?''
Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...
-,,Păi nu mai avem...'' răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite. Tremura toată şi mă privea de parcă eu aş fi fost vinovat cu ceva.
Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena la care şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan.
Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea tot ce se vorbea...
Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului exfoliată.
Sub acest text de ,,regulament'' scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!''
Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnatură sau vreun semn de ştampilă directoricească.
Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale'' rostite de doamna Mari.
Exista acolo şi asta era câtuşi de puţin un semn de autoritate, un semn vag de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişca barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''...
De altfel un personaj pitoresc ,,piticu' '', după cum spuneau în batjocură unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el''.
După mulţi ,,un director cam pe arătură'' sau ,,plecat cu sorcova''...
Unii îl lăudau ca fiind un medic bun alţii din contră spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani''...
Nu stiu... Probabil simple legende!
…………………………………………………………
Foaie de observaţie -Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 5 )
Niciodată nu am făcut parte din turmă,nici nu mi-am dorit!
De ce acest enunţ?
Pentru că ceea ce văd e aproape inexplicabil.
Nu îmi vine să cred...
De la balconul etajului unu privesc ,,indienii'' cum merg în şir lung, părăsind incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zgomotos prin păduricea sărăcăcioasă, pe aleea principală plină de gropi inundate de ploaie.
Îmi închipui cu groază că şi eu într-o zi mă voi alinia ,, şirului indian'' pentru a lua masa de supravieţuire.
Mă văd mergând alene, tăcut, plecat cu 10-15 minute mai devreme din salon.
Ori voi merge grăbit de vreo ploaie, discutând banalităţi cu cineva cunoscut sau necunoscut.
În mână voi avea mereu o pungă de plastic cu pâine, sare şi zahăr... Într-unul din buzunarele halatului se va găsi cuţitul...
Voi vorbi cu haita de câini înfometaţi ori sătui...
Voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâţia şi atâţia oameni bolnavi!
Voi aştepta şi eu, pe holurile aproape întunecate, înainte de a fi strigaţi de vreo bucătăreasă durdulie şi cu gura mare.
,,La masăăăăăăă...! La masăăăăaâă...!''- un glas piţigăiat se aude de trei ori, la aceleaşi ore nu prea fixe.
,,Seria a douaaaaa... la masăăăă...! La masăăăă...!- suntem chemaţi în sala de mese.
* * *
De ce acest enunţ?
Pentru că ceea ce văd e aproape inexplicabil.
Nu îmi vine să cred...
De la balconul etajului unu privesc ,,indienii'' cum merg în şir lung, părăsind incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zgomotos prin păduricea sărăcăcioasă, pe aleea principală plină de gropi inundate de ploaie.
Îmi închipui cu groază că şi eu într-o zi mă voi alinia ,, şirului indian'' pentru a lua masa de supravieţuire.
Mă văd mergând alene, tăcut, plecat cu 10-15 minute mai devreme din salon.
Ori voi merge grăbit de vreo ploaie, discutând banalităţi cu cineva cunoscut sau necunoscut.
În mână voi avea mereu o pungă de plastic cu pâine, sare şi zahăr... Într-unul din buzunarele halatului se va găsi cuţitul...
Voi vorbi cu haita de câini înfometaţi ori sătui...
Voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâţia şi atâţia oameni bolnavi!
Voi aştepta şi eu, pe holurile aproape întunecate, înainte de a fi strigaţi de vreo bucătăreasă durdulie şi cu gura mare.
,,La masăăăăăăă...! La masăăăăaâă...!''- un glas piţigăiat se aude de trei ori, la aceleaşi ore nu prea fixe.
,,Seria a douaaaaa... la masăăăă...! La masăăăă...!- suntem chemaţi în sala de mese.
* * *
Foaie de observatie
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 4 )
................................................
Fulgii de nea cădeau fără a-i opri nici măcar gândurile noastre...
Zăpada căzută avea aproximativ um metru grosime şi tot creştea!
Cerul se descătuşase după mai mulţi ani cu ierni secetoase. Ningea continuu de câteva zile!
Tot peisajul acesta feeric, văzut de la balconul etajului unu, părea desprins dintr-o poveste! O poveste la care mulţi nu prea aveau acces. Nasul mi se lipea de sticla ferestrei, gândurile îmi plecau departe ori se disipau aiurea, în faţa ochilor fereastra se înceţoşa de la aburul respiraţiei. Pe sub uşa termopan se insinuau până în cameră fulgi de nea ce se depozitau într-un strat destul de gros de zăpadă pufoasă. Dacă nu mergeam noi la zăpadă, venea zăpada la noi!
* * *
Şi acum ninge abundent...
De câteva zile fără oprire...
A început deja să se contureze, în parcul sanatoriului, profilul de uriaş al unui om de zăpadă. Sunt câţiva tineri, şi nu numai, care muncesc de zor să-l ,,aducă pe lume!''
Ninge cu fulgi mari, ninge lin şi atmosfera e una prietenoasă. O vreme splendidă... pentru ieşit în natură!
Privesc din
O şterg şi din nou revine acea ,,ceaţă'' ieşită din suflarea mea. Chiar şi de aici, de la distanţă, uriaşul om de zăpadă e un uriaş! Din clipă în clipă devine tot mai real... Albul imaculat prinde contur, naşte forme, reflectă lumina soarelui şi pare că a luat foc. Sclipiri metalice ţâşnesc din crăticioara de aluminiu ce închipuie o căciulă de iarnă. Nasul e de un roşu iute precum ardeiul lung şi gros din care e confecţionat. Ochii nu-i sunt deloc sclipitori, din contră- sunt de un negru mat, precum două bucăţi de cărbune ars. Seamănă cu ochii multora dintre pacienţii grav bolnavi ori de multă vreme aici. Gura uriaşului de nea e definitiv mută- nici măcar o singură silabă nu a glăsuit, deşi, dacă ar putea ar povesti multe... din lumea lui de poveste ori din lumea de aici! Unul dintre constructori caută pietricele de culoare
închisă şi de mărime rezonabilă pentru a-i putea încheia invizibila-i haină groasă. Le culege de pe lângă ,,clădirea veche'', cu mâinile tremurânde de frig ori din cauze medicale şi le încastrează cu atenţie în zăpada deja
îngheţată. Sunt cinci oameni care dau viaţă acestui ,,personaj de poveste''.
La parter, în gura scării, Costică şi sora sa Irina, Florin şi Marian tremură trăgând dintr-o ţigară aproape ajunsă la filtru. Au făcut-o ,,poştă'' iar acum se pregătesc să urce zgomotos, ca de obicei, pe palier. Unii aleargă ţipând iar
alţii merg domol şi tăcuţi- după cum îi ţin oasele şi cheful!
……………………………………………………………………………
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 3)
Simt cum moartea mă urmăreşte...
Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea.
Inţepături usturătoare resimt în tot corpul: atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate, ce o poartă cu mândrie. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.
Pe dracu'...,, pleci sănătos tun!''...
Am intrat în salonul şase, acolo unde Vera ( căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume), împărţea pastile şi făcea injecţii, toată această ,, datorie'' o executa cu rigoarea profesionistului şi cu multă voioşie crezând cu adevărat în harul ei de a lucra cu bolnavii.
-Virgile, ţi s-au luat analizele... altele nu ţi se mai fac! spuse pe un ton ridicat bruneta.
Da, numai că au uitat... testul de inteligenţă! răspunsei maliţios pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrecuse sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi care se priveau unul pe celălalt, neînţelegând mai nimic din scurta noastră conversaţie. De fapt, înţeleseseră totul... de aceea se priveau întrebători. Replica Verei nu se lăsă aşteptată şi veni abrupt, precum o
avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.
* * *
Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc, cu faţa prelungă şi tenul închis, nasul acvilin, puţin disproporţionat; un ins tuns scurt- pe ici pe colo se vedeau fire albe; un ins ce se bărbierea cu regularitate. Un suflet mare şi bun, cu simţul umorului dezvoltat, o privire mereu zâmbitoare; meşter la cuvinte, ştia cum să intre pe sub pielea omului. Un ins trecut prin ,, vâltorile vieţii'' cum tocmai el o recunoştea... Viaţa l-a alintat cum nu se putea mai bine! Un bonom, mereu jovial, mereu un om de încredere. Dumnezeu i-a dat cât a putut duce!
Îmbrăcat într-o pereche de ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat de un galben-brun, fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl
face să pară şi mai comic datorită defectului de coloană pe care îl are din naştere. în picioare are o pereche de papuci albaştri, mersul e caraghios- ca acela al unei raţe, un mers simpatic, de neuitat. Privirea nu i-o pot descrie, nu pot spune decât că e plină de înţelesuri- de multe înţelesuri. Când le voi
descoperi le voi defini în vreun fel. Când merge la masă se iîcalţă în pantofii ascuţiţi, de culoarea imitaţiei de piele, lăsând în locul acestora papucii de plastic.
Aşa îmbrăcat pare un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, şi faptul că e pus tot timpul pe ironii inteligente. Are corp vânos, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. Are tabietul ca după fiecare masă să iasă pe balcon şi să fumeze o ţigară sau chiar două. Trage adânc din ea. Rar îşi încalcă regula.
Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul şase şi joacă diferite jocuri de cărţi.
Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa... de vorbă.
Privindu-l atent îi poţi citi fericirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi ca două mărgele... caprui. Sprâncene stufoase şi negre îi protejează
ochii.
Pe capul oval poartă un fes aşezat la întâmplare, un fes de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buze un zâmbet molipsitor, priveşte cu subînţelesuri, glumeşte subtil- răspunde pozitiv la glumele celorlalţi, nu se supără niciodată.
Şi cum să nu fie aşa când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire!?
A mai fost aici, cunoaşte obiceiurile, ştie personajele în uniforme albe şi pe cele auxiliare; ştie multe din cele ce se petrec în acest sanatoriu.
Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea.
Inţepături usturătoare resimt în tot corpul: atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate, ce o poartă cu mândrie. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.
Pe dracu'...,, pleci sănătos tun!''...
Am intrat în salonul şase, acolo unde Vera ( căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume), împărţea pastile şi făcea injecţii, toată această ,, datorie'' o executa cu rigoarea profesionistului şi cu multă voioşie crezând cu adevărat în harul ei de a lucra cu bolnavii.
-Virgile, ţi s-au luat analizele... altele nu ţi se mai fac! spuse pe un ton ridicat bruneta.
Da, numai că au uitat... testul de inteligenţă! răspunsei maliţios pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrecuse sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi care se priveau unul pe celălalt, neînţelegând mai nimic din scurta noastră conversaţie. De fapt, înţeleseseră totul... de aceea se priveau întrebători. Replica Verei nu se lăsă aşteptată şi veni abrupt, precum o
avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.
* * *
Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc, cu faţa prelungă şi tenul închis, nasul acvilin, puţin disproporţionat; un ins tuns scurt- pe ici pe colo se vedeau fire albe; un ins ce se bărbierea cu regularitate. Un suflet mare şi bun, cu simţul umorului dezvoltat, o privire mereu zâmbitoare; meşter la cuvinte, ştia cum să intre pe sub pielea omului. Un ins trecut prin ,, vâltorile vieţii'' cum tocmai el o recunoştea... Viaţa l-a alintat cum nu se putea mai bine! Un bonom, mereu jovial, mereu un om de încredere. Dumnezeu i-a dat cât a putut duce!
Îmbrăcat într-o pereche de ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat de un galben-brun, fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl
face să pară şi mai comic datorită defectului de coloană pe care îl are din naştere. în picioare are o pereche de papuci albaştri, mersul e caraghios- ca acela al unei raţe, un mers simpatic, de neuitat. Privirea nu i-o pot descrie, nu pot spune decât că e plină de înţelesuri- de multe înţelesuri. Când le voi
descoperi le voi defini în vreun fel. Când merge la masă se iîcalţă în pantofii ascuţiţi, de culoarea imitaţiei de piele, lăsând în locul acestora papucii de plastic.
Aşa îmbrăcat pare un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, şi faptul că e pus tot timpul pe ironii inteligente. Are corp vânos, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. Are tabietul ca după fiecare masă să iasă pe balcon şi să fumeze o ţigară sau chiar două. Trage adânc din ea. Rar îşi încalcă regula.
Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul şase şi joacă diferite jocuri de cărţi.
Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa... de vorbă.
Privindu-l atent îi poţi citi fericirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi ca două mărgele... caprui. Sprâncene stufoase şi negre îi protejează
ochii.
Pe capul oval poartă un fes aşezat la întâmplare, un fes de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buze un zâmbet molipsitor, priveşte cu subînţelesuri, glumeşte subtil- răspunde pozitiv la glumele celorlalţi, nu se supără niciodată.
Şi cum să nu fie aşa când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire!?
A mai fost aici, cunoaşte obiceiurile, ştie personajele în uniforme albe şi pe cele auxiliare; ştie multe din cele ce se petrec în acest sanatoriu.
…………………………………………………………………………………………..
-Jurnalul unei conştiinţe- ( după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 3)
Simt cum moartea mă urmăreşte...
Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea.
Inţepături usturătoare resimt în tot corpul: atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate, ce o poartă cu mândrie. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.
Pe dracu'...,, pleci sănătos tun!''...
Am intrat în salonul şase, acolo unde Vera ( căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume), împărţea pastile şi făcea injecţii, toată această ,, datorie'' o executa cu rigoarea profesionistului şi cu multă voioşie crezând cu adevărat în harul ei de a lucra cu bolnavii.
-Virgile, ţi s-au luat analizele... altele nu ţi se mai fac! spuse pe un ton ridicat bruneta.
Da, numai că au uitat... testul de inteligenţă! răspunsei maliţios pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrecuse sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi care se priveau unul pe celălalt, neînţelegând mai nimic din scurta noastră conversaţie. De fapt, înţeleseseră totul... de aceea se priveau întrebători. Replica Verei nu se lăsă aşteptată şi veni abrupt, precum o
avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.
* * *
Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc, cu faţa prelungă şi tenul închis, nasul acvilin, puţin disproporţionat; un ins tuns scurt- pe ici pe colo se vedeau fire albe; un ins ce se bărbierea cu regularitate. Un suflet mare şi bun, cu simţul umorului dezvoltat, o privire mereu zâmbitoare; meşter la cuvinte, ştia cum să intre pe sub pielea omului. Un ins trecut prin ,, vâltorile vieţii'' cum tocmai el o recunoştea... Viaţa l-a alintat cum nu se putea mai bine! Un bonom, mereu jovial, mereu un om de încredere. Dumnezeu i-a dat cât a putut duce!
Îmbrăcat într-o pereche de ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat de un galben-brun, fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl
face să pară şi mai comic datorită defectului de coloană pe care îl are din naştere. în picioare are o pereche de papuci albaştri, mersul e caraghios- ca acela al unei raţe, un mers simpatic, de neuitat. Privirea nu i-o pot descrie, nu pot spune decât că e plină de înţelesuri- de multe înţelesuri. Când le voi
descoperi le voi defini în vreun fel. Când merge la masă se iîcalţă în pantofii ascuţiţi, de culoarea imitaţiei de piele, lăsând în locul acestora papucii de plastic.
Aşa îmbrăcat pare un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, şi faptul că e pus tot timpul pe ironii inteligente. Are corp vânos, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. Are tabietul ca după fiecare masă să iasă pe balcon şi să fumeze o ţigară sau chiar două. Trage adânc din ea. Rar îşi încalcă regula.
Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul şase şi joacă diferite jocuri de cărţi.
Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa... de vorbă.
Privindu-l atent îi poţi citi fericirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi ca două mărgele... caprui. Sprâncene stufoase şi negre îi protejează
ochii.
Pe capul oval poartă un fes aşezat la întâmplare, un fes de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buze un zâmbet molipsitor, priveşte cu subînţelesuri, glumeşte subtil- răspunde pozitiv la glumele celorlalţi, nu se supără niciodată.
Şi cum să nu fie aşa când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire!?
A mai fost aici, cunoaşte obiceiurile, ştie personajele în uniforme albe şi pe cele auxiliare; ştie multe din cele ce se petrec în acest sanatoriu.
Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea.
Inţepături usturătoare resimt în tot corpul: atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate, ce o poartă cu mândrie. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemilos.
Pe dracu'...,, pleci sănătos tun!''...
Am intrat în salonul şase, acolo unde Vera ( căci mai târziu aveam să ne spunem pe nume), împărţea pastile şi făcea injecţii, toată această ,, datorie'' o executa cu rigoarea profesionistului şi cu multă voioşie crezând cu adevărat în harul ei de a lucra cu bolnavii.
-Virgile, ţi s-au luat analizele... altele nu ţi se mai fac! spuse pe un ton ridicat bruneta.
Da, numai că au uitat... testul de inteligenţă! răspunsei maliţios pe un ton la fel de ridicat.
Totul se petrecuse sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi care se priveau unul pe celălalt, neînţelegând mai nimic din scurta noastră conversaţie. De fapt, înţeleseseră totul... de aceea se priveau întrebători. Replica Verei nu se lăsă aşteptată şi veni abrupt, precum o
avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.
* * *
Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc, cu faţa prelungă şi tenul închis, nasul acvilin, puţin disproporţionat; un ins tuns scurt- pe ici pe colo se vedeau fire albe; un ins ce se bărbierea cu regularitate. Un suflet mare şi bun, cu simţul umorului dezvoltat, o privire mereu zâmbitoare; meşter la cuvinte, ştia cum să intre pe sub pielea omului. Un ins trecut prin ,, vâltorile vieţii'' cum tocmai el o recunoştea... Viaţa l-a alintat cum nu se putea mai bine! Un bonom, mereu jovial, mereu un om de încredere. Dumnezeu i-a dat cât a putut duce!
Îmbrăcat într-o pereche de ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat de un galben-brun, fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl
face să pară şi mai comic datorită defectului de coloană pe care îl are din naştere. în picioare are o pereche de papuci albaştri, mersul e caraghios- ca acela al unei raţe, un mers simpatic, de neuitat. Privirea nu i-o pot descrie, nu pot spune decât că e plină de înţelesuri- de multe înţelesuri. Când le voi
descoperi le voi defini în vreun fel. Când merge la masă se iîcalţă în pantofii ascuţiţi, de culoarea imitaţiei de piele, lăsând în locul acestora papucii de plastic.
Aşa îmbrăcat pare un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, şi faptul că e pus tot timpul pe ironii inteligente. Are corp vânos, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. Are tabietul ca după fiecare masă să iasă pe balcon şi să fumeze o ţigară sau chiar două. Trage adânc din ea. Rar îşi încalcă regula.
Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul şase şi joacă diferite jocuri de cărţi.
Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa... de vorbă.
Privindu-l atent îi poţi citi fericirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi ca două mărgele... caprui. Sprâncene stufoase şi negre îi protejează
ochii.
Pe capul oval poartă un fes aşezat la întâmplare, un fes de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buze un zâmbet molipsitor, priveşte cu subînţelesuri, glumeşte subtil- răspunde pozitiv la glumele celorlalţi, nu se supără niciodată.
Şi cum să nu fie aşa când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire!?
A mai fost aici, cunoaşte obiceiurile, ştie personajele în uniforme albe şi pe cele auxiliare; ştie multe din cele ce se petrec în acest sanatoriu.
………………………………………………………………..
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 2)
Azi a fost externat un camarad de suferinţă, din salonul alăturat...
George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 90 de zile...
Se zice că pleacă sănătos...
Se zice. Să dea Dumnezeu să fie aşa!
Ne-am adunat toţi cei tineri în salonul şase şi am vorbit de una şi de alta... e un fel de a spune pentru că am stat... de parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău!
Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor...
Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie: regretul că pleacă şi bucuria că va pleca!
Mă gândesc că uneori regretele nu-şi au rostul deşi ele există, se manifestă pregnant, sunt vii...
Bucuria că cineva pleacă din acest loc... Cineva de care te-ai legat în acest loc profund sumbru... Un anume gen de empatie nedisimulată...
George pleacă ,,ameliorat'' de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte...
Această bucurie te onorează într-un grad înalt, major, te obligă la a fi OM, te înalţă... Ai o anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt uman. Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi făceau simţită prezenţa. Ce mai...
Un moment greu de susţinut dar frumos...
George... un tânăr înalt, bine construit musculos, puternic... Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist ca mai toţi tinerii acestei generaţii... ne-a strâns mâna solemn şi bărbăteşte, trecând pe la fiecare.
Bagajul era gata... la uşă...!
* * *
George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 90 de zile...
Se zice că pleacă sănătos...
Se zice. Să dea Dumnezeu să fie aşa!
Ne-am adunat toţi cei tineri în salonul şase şi am vorbit de una şi de alta... e un fel de a spune pentru că am stat... de parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău!
Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor...
Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie: regretul că pleacă şi bucuria că va pleca!
Mă gândesc că uneori regretele nu-şi au rostul deşi ele există, se manifestă pregnant, sunt vii...
Bucuria că cineva pleacă din acest loc... Cineva de care te-ai legat în acest loc profund sumbru... Un anume gen de empatie nedisimulată...
George pleacă ,,ameliorat'' de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte...
Această bucurie te onorează într-un grad înalt, major, te obligă la a fi OM, te înalţă... Ai o anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt uman. Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi făceau simţită prezenţa. Ce mai...
Un moment greu de susţinut dar frumos...
George... un tânăr înalt, bine construit musculos, puternic... Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist ca mai toţi tinerii acestei generaţii... ne-a strâns mâna solemn şi bărbăteşte, trecând pe la fiecare.
Bagajul era gata... la uşă...!
* * *
Foaie de observaţie
-Jurnalul unei conştiinţe- (după un jurnal scris în anul 2007, roman, fragment 1)
Am ajuns în acest loc cu credinţa sinceră că voi intra într-un sanatoriu modern. Buna credinţă nu mi-a fost de ajuns...Încă de la intrare am simţit miros de putregai, de societate bolnavă, miros de şobolani. Miros de suferinţă, de boala înapoierii, de boala nepăsării...
Medici varstnici cu mentalităţi învechite; bolnavi de toate vârstele, mai mult sau mai puţin grav, femei şi bărbaţi cărora li se intersectau drumurile şi destinele- trecând anonimi şi nepăsători unii pe lângă ceilalţi prin cotloanele abia luminate ale aşa- zisului sanatoriu.
Îmbrăcat gros, cu fesul îndesat pe cap, deasupra gluga hanoracului, geaca groasă- îmblănită, lăsată până peste genunchii blue-jeanşilor. Priveam, oarecum debusolat şi totuşi stăpân pe mine, la tot acest perpetuum-mobile, la acest malaxor ce amesteca destine.
O lume închisă în propriile-i dureri, închistată în propriile-i mentalităţi şi cutume, o lume părăsită până şi de ea însăşi- o lume refuzată, ca şi inexistentă, pentru
societatea de afară.
Asistente şi infirmiere mai mult sau mai puţin frumoase ori doar cochet aranjate... Echipate cu măşti de protecţie sau fără acestea, aleargă de colo-colo ţinând sau nu câte ceva important în mâini; ori stau de vorbă prin câte un colţişor al coridoarelor slab luminate.
În stânga mea lângă intrare o canapea foarte veche după felul cum arată, cel puţin la prima vedere... Drept înainte câteva scaune, vechi şi ele, în jurul
unei mese de aceeaşi vârstă şi foarte murdară.Un set complet de mobilier.
Medici varstnici cu mentalităţi învechite; bolnavi de toate vârstele, mai mult sau mai puţin grav, femei şi bărbaţi cărora li se intersectau drumurile şi destinele- trecând anonimi şi nepăsători unii pe lângă ceilalţi prin cotloanele abia luminate ale aşa- zisului sanatoriu.
Îmbrăcat gros, cu fesul îndesat pe cap, deasupra gluga hanoracului, geaca groasă- îmblănită, lăsată până peste genunchii blue-jeanşilor. Priveam, oarecum debusolat şi totuşi stăpân pe mine, la tot acest perpetuum-mobile, la acest malaxor ce amesteca destine.
O lume închisă în propriile-i dureri, închistată în propriile-i mentalităţi şi cutume, o lume părăsită până şi de ea însăşi- o lume refuzată, ca şi inexistentă, pentru
societatea de afară.
Asistente şi infirmiere mai mult sau mai puţin frumoase ori doar cochet aranjate... Echipate cu măşti de protecţie sau fără acestea, aleargă de colo-colo ţinând sau nu câte ceva important în mâini; ori stau de vorbă prin câte un colţişor al coridoarelor slab luminate.
În stânga mea lângă intrare o canapea foarte veche după felul cum arată, cel puţin la prima vedere... Drept înainte câteva scaune, vechi şi ele, în jurul
unei mese de aceeaşi vârstă şi foarte murdară.Un set complet de mobilier.
Comentarii
Trimiteți un comentariu