Pe „ POTECI FULGERATE ”

- Lucia PATRASCU -

Pe scriitorul Vasile Mizdrea îl cunosc de foarte puţin timp. Lansarea de carte, la care am fost prezentă, mi-a dat acest plăcut prilej.

      Am citit cu interes cele două cărţi  „Delfina” şi „Poteci fulgerate”.

      Întâlnirea cu romanul „Delfina” m-a încântat, dar nu mi-a dat răgazul să-mi fac o părere precisă. Pentru că este o carte foarte bună, pe care trebuie s-o citeşti şi a doua oară pentru a desluşi cu adevărat mesajele din ea, care s-au născut încă în primele două cărţi ale unei trilogii.

      De aceea, am să rămân, deocamdată, la poezie!

      Este vorba despre volumul „Poteci fulgerate ”, în care m-am întâlnit cu versurile domniei sale.

      Citindu-le, am înţeles că aceste versuri nu sunt discursive, căci aproape fiecare dintre ele poate fi sâmburele unui mic scenariu, în care îl implică şi pe cititorul prezent cu sufletul în paginile cărţii.

      Alegând aleatoriu câteva poezii, mă voi explica:

      N-am să mă refer numai la poezia „ Alchimie” (pg.168) în care cititorul din mine află despre o poveste de iubire. Cum se înfiripă aceasta, cum  arde „la focul mâinilor, la jarul sânilor, în şarja clocotindă” . Este o iubire care creşte gradual, o iubire în care cei doi se hrănesc cu „ pâine şi sare din ploi ”, ei fiind pregătiţi să-şi apere dragostea pentru ca nimic „să n-o ningă, să n-o stingă ”.

      La un moment dat, această iubire împletită cu viaţa lor, se transformă „lângă prag, cenuşă, să calci pe ea când vei ieşi pe uşă ”. Va fi fiind cenuşa unei despărţiri triste luată pe tălpile ce o pot „duce departe ”? Sau este cenuşa risipită fizic după ce a aparţinut unor „trupuri amare legate”.

       Cu acest ultim vers, autorul se întoarce la titlul poeziei: „Alchimie”.

       Amestec de viaţă, iubire, cenuşă!...

       Poate că este, totuşi, o iubire tristă, căci acest amestec nu se preface în aur, aşa cum doreau vechii alchimişti. Ci, în cenuşă!...

       Este o alchimie pe care am regăsit-o şi în romanul „Delfina”.

       Dar să rămânem tot la poezie!...

       Mă opresc la poezia „ Mereu aproape ” (pg. 116).

       Această poezie mi se pare o chintesenţă de roman autobiografic. Deşi pare o poezie ocazională, închinată mamei, ea nu rămâne numai atât.

       Copilul „care zburda prin ogradă cu mieii” şi care este fericit în joaca lui, deodată cunoaşte şi recunoaşte: „dar ploile m-au crescut mai înalt şi am plecat într-o zi ”…

       Este plecarea fiecăruia dintre noi de la casa părintească, plecarea din raiul copilăriei, de fapt, pentru a porni pe cărările vieţii. Plecarea aceea necoaptă, crudă…Plecarea de început…Care se îngână între două stări. Căci spune autorul: „am aprins stingher o ţigară (ca un adult), plângeam ”

(ca un copil! ). Şi găseşte o explicaţie: „Poate, mă făcusem om mare ”.

       Aceasta este prima parte a întâmplării aşezată în cele şaptesprezece versuri de la început.                

       Până la grupul următor de optsprezece rânduri, autorul lasă un spaţiu alb, în care putem să ne imaginăm parcursul vieţii acelui copil.

       Poate că este un parcurs populat cu întâmplări adânci, ca cele pe care le întâlnim în romanul său. Sau acest spaţiu alb este parcursul vieţii fiecăruia dintre noi? Căci fiecare am putea să scriem aici tot ceea ce este legat de drumul propriu: dorinţe, speranţe, realizări, eşecuri…Suişuri şi coborâşuri !…Drum pe care fiecare îl străbate în felul său, cu propria sa experienţă. Căci aici, părinţii nu mai pot lua povara întâmplărilor. Ei rămân  în drumul lor ştiut: simplu şi statornic.

        Iar întoarcerea „mereu întoarcere” cum spune poetul, este o căutare.

        Adultul se întoarce, după ce ne lasă nouă, cititorilor, întrebările din acea parte nescrisă.

         Oare, ea rămâne  albă din atitudinea pudică a autorului?...

         Nu vrea să ne povestească întâmplările petrecute? Pe care le putem bănui din versurile poemului „Pământ şi ape” ?

         Sau este păstrată aşa din generozitate?…

         Să ne lase şi nouă, cititorilor, opţiunea de a ne aşeza în poveste?

         Vom afla…        

         Căci adultul întors acasă caută tot ceea ce a fost frumos în copilărie, pentru a-şi împăca sufletul rănit.

         …” pe frunte m-ai sărutat… ” (ca în copilărie! )

         …” părul îţi mai albise oleacă…” ( autorul găseşte unele schimbări! )

         În această întoarcere a sa, adultul vine la ai săi la fel ca atunci, în copilărie, când îl durea ceva. Şi, ca un copil, se adresează mamei căreia i-ar spune: „Nu plânge, mamă, de fericirea mea furată ”. Această destăinuire ne arată o mare durere a sufletului. Este mai mult decât o simplă rană a jocului pe sub dudul din grădină! Dar, ca şi atunci, cea care i-a alinat întotdeauna durerile, mama, i-ar spune: „ Mai rabdă!” .

         Sunt fraze care nasc o stânjeneală…

         Doar tatăl, fost prizonier la Cotul Donului, luându-şi timp pentru a  „rumega” situaţia tranşează lucrurile bărbăteşte:

          „ Tata scoase de după piciorul patului / O sticlă de ţuică ”

          Deşi situaţie este stingheră căci „se încolăcise între noi tăcerea urâtă” , o tăcere în care fiecare rămâne cu gândurile sale, tatăl, la vârsta aceea înaintată şi care trecuse prin zbuciumul vieţii, ştie că durerea sentimentală a fiului „fericirea furată ” este foarte importantă pentru acesta. Dar nu şi pentru întreaga lume!...

           … „ Şi într-un târziu / Am început să vorbim despre vreme ”…

            Acest banal „ într-un târziu ” ne arată cât de grea a fost tăcerea aceea „încâlcită ”, în care fiecare a gândit în felul său despre „ fericirea furată ”. Când poetul spune „am început să vorbim despre vreme ” nu putem presupune că este doar o nepăsare a unor oameni care nu se mai cunosc prea bine. Pentru că fiecare a avut preocupările sale.

            Este, mai degrabă, o înţelepciune!...

            Ca o preocupare comună pentru vreme, pentru recoltă, pentru mersul înainte. Căci viaţa merge înainte, orice ar fi!...

            Noi am putea să facem unele aprecieri despre această atitudine a părinţilor. (Dacă am avea acest drept!). S-o considerăm nepăsătoare sau neputincioasă.

            Singurul,  care nu ar critica niciodată nimic, este însuşi autorul. Căci, ducându-ne prin altă poezie spre „Locul naşterii mele ” (pg. 66), ne arată că nu a uitat:

            „ Locul naşterii mele / pe unde picioarele mele goale / o rupeau la fugă / prin praful  încins / prin iarba crudă şi moale ”….

             Autorul, care nu uită nici moştenirea de la părinţi, se întoarce acolo unde:

             …”doar gândul meu mai sângerează / din încheieturile tatei /  din semnul blajin al mamei….”

            Ne închipuim, oare, pe tatăl bătrân care mai geme de durerea încheieturilor bătrâne şi semnul blajin al mamei care ar spune: „ lasă-ne pe noi cu ale noastre, tu vezi-ţi de tine!”?...

            Sau este vorba de acele legături „ încheieturi ” pe care tata le aduce de la strămoşi către fiul său şi de „semnul blajin ” al binecuvântării materne pentru drumul fiul său ?...

            Şi doar autorul este cel care, viu încă, trăitor prin viaţa aceasta mai „ sângerează” pentru tot ce a fost şi nu mai este, pentru tot ce va mai fi sau nu va mai fi.

            Sângerează şi merge mai departe!...

            Căci este soldat şi poate!...

            Trebuie să poată!...

            În poezia „ Soldatule ” (pg.115) autorul vorbeşte din experienţa sa proprie şi, mai ales, din experienţa înaintaşilor săi:

            „ Soldatule, când mergi la luptă

               Ia-ţi şi strămoşii cu tine…

               Cu ei nu ţi-e frică de moarte!”…

            Pentru că el, soldatul, la fel ca autorul însuşi, este înfrăţit cu ei, cu strămoşii săi. Şi prin ei, cu tot ceea ce îl înconjoară.

            Poezia „ M-am înfrăţit ” (pg. 162) ne va conduce la o concluzie finală:

            „ În pragul verde de la ţară / M-am înfrăţit cu Steaua Polară

              ……………………………………………

               M-am înfrăţit cu tine / Câmpie, deal şi pădure /  M-am înfrăţit cu ploaia şi cu gerul / M-am înfrăţit cu vântul domol / M-am înfrăţit cu ciutura roasă /  M-am înfrăţit cu o floare / Ce-o găsesc în cărare”…

            De ce? Poetul explică:

               „ Pentru că toţi avem aceeaşi parte/ din dreptul de naştere şi moarte.”…

             Prezentat în câteva dintre poeziile sale, acesta este scriitorul Vasile Mizdrea!...Un scriitor generos, care ne dăruieşte bogăţia condeiului său.

             Cel care, uneori, ne duce înapoi în copilărie ca să ne împrospăteze sufletul. El spune în poezia „Ţara ” (pg.156) :

   „Nu pot pleca lăsând copilăria porumbel călător fără locul întoarcerii ”…

              Mă bucur că am agonisit clipa aceasta, în care am întâlnit un scriitor cu o mare fineţe sufletească.

              Îi doresc autorului să-l vegheze încă, la fel ca pe unul dintre eroii   romanului „Delfina”, tânărul locotenent Victor Sălăjan,  „ cocorii albi  ” ai inspiraţiei.

Braila, 2012