- Dumitru ANGHEL -

Volumul de versuri “Alter ego” – poezii – semnat de poetul Dragoş Ionescu, apărut la editura ieşeană PIM, 2012, este a doua carte a sa, după debutul editorial cu “Zbatere în gol”, în 1997, la editura brăileană “Softecq”. Poetul este prezent şi în două antologii, “În vadurile Chiralinei”, vol. II, în 2005, şi “Poezie şi proză”, publicate la Editura Ex Libris, 2008. Şi-a exersat condeiul liric la cenaclul “Mihu Dragomir” şi a ieşit în lumea bună a poeziei la Consursul literar internaţional “Roland Gasparic”, în 1995, şi a colaborat cu versuri la revistele “Sinteze”, “Citadela”, “Noi” sau “Porto-Franco” din Ploieşti, Brăila sau Galaţi.
Structura volumului este uşor atipică, evident în afara formulei editoriale standard, deoarece cartea poetului Dragoş Ionescu are un singur poem-uriaş, fără niciun titlu, în afara celui de pe copertă, “Alter ego”, de fapt, poeme (!?) de câte cinci-şapte-nouă-unsprezece-cincisprezece… sintagme sintactice, vers alb sau liber. Cartea n-are nici Cuprins, pentru că, în afara unui… Cuvânt înainte, nesemnat dar elaborat de poetul Virgil Andronescu, care a realizat şi tehnoredactarea, în cele 97 de pagini, grupate câte unul sau două unităţi lirice de sine stătătoare ca idee poetică, figurează, despărţite de câte un asterisc – trei steluţe mici – optzeci de poeme semnate de poetul Dragoş Ionescu. Aşadar, poeziile n-au nici titlu, nu sunt nici datate şi nici nu sunt grupate pe capitole tematice; aşa că, după o lectură de prim contact, a fost nevoie să revin, să reiau lectura, să mă-ntorc şi să-nţeleg ce se întâmplă cu sufletul răvăşit de atâtea dileme existenţiale, de atâtea frământări ale poetului şi să-i surprind, să-i percep mesajul liric. Până la urmă, am ales calea cea mai la-ndemână, lectura cursivă de la pag. 6-97, şi aşa am intuit ce idoli lirici i-au tulburat viaţa poetului, cu ce zeiţe inspiratoare şi-a potolit alinarea, dorul şi iubirile, ori pe ce Pegaşi înaripaţi şi-a purtat speranţele şi visele. Şi-am început cu coperta IV, cu cele mai convingătoare versuri, ca un curriculum vitae liric, ca o ars poetica, sau ca o declaraţie-program de poet hotărât să-şi pună sufletul pe tapet: Cândva, demult / am coborât în / pădurea de oameni. / … / Nu mi-a fost frică, / doar freamătul ei / mă nelinişteşte, / aşteptând / … / semnul tainei.
Splendide versuri, de-o mare sinceritate şi de-o duioşie şi-o candoare de.. fată mare cu roşeaţa în obraz. Formula lirică prozodică adoptată de poetul Dragoş Ionescu pare, cel puţin la prima vedere, că suplineşte elegant alinierea cuminte la poezia clasică, cu ritm, rimă, poezie de formă fixă – sonet, rondel, glossă, odă – refuzând aderarea la spiritul pseudomodernist de ultimă generaţie, cu o gramatică în derivă, fără punctuaţie şi cu o topică a propoziţiei sau a frazei fracturate, pe o tematică nonconformistă frizând indecenţa, repudiată de poetul care recurge doar la versul alb sau liber. Aşa că, până la urmă, deoarece a ştiut să fenteze inteligent capcanele poeziei facile şi de prostituţie culturală, varianta prozodică şi tematica lirică propuse de poetul brăilean în volumul “Alter ego” este decentă, în maniera unor crochiuri, asemenea unor pasaje instrumentale de pian ori fantezii rococo de violă-solo, ca nişte Capricii de Paganini, pe un orizont ludic: “Pe drumul croit de soartă, / Între dragoste şi visări / Murmurul de mamă / Îmi potoleşte setea de prunc şi Tată / *** / Copil fiind între crez şi ispite, / ademenit de amurguri”, iar poetul pare dezamăgit, cu idealuri frânte într-o societate în care este nevoit să înoate contra curentului: “resimt vântul rece / al obloanelor trase” (pag. 6).
Un existenţialism… “al întrebărilor nerăspunse”, care “sfârşesc în ursita singurătăţii” eşuează… “ca o atingere flămândă” (pag. 7), “între soartă şi destin” (pag. 9), iar consecinţa în planul conştiinţei poetului este dramatică şi în canonul creştin al damnării: “Cu genunchii însângeraţi / Urc pe culmea Golgotei” (pag. 10).
Există în poezia lui Dragoş Ionescu şi un sindrom al revoltei perpetue, împotriva tuturor, împotriva a câte există, contra sinelui şi a tuturor factorilor perturbatori de izbânzi, de idealuri ratate, deşi îşi găseşte şi o oază de refugiu, ca nişte braţe ocrotitoare, calde şi tandre; fascinante raze de lumină şi echilibru venind dinspre un simbol poetic obsesiv, familia, părinţii, mama şi tata, mai ales mama, ca un laitmotiv, de-o celestă ardoare şi lumină crepusculară: “Undeva… în sufletul meu, / braţe-suliţe-mi spintecă făptura / … / mama, tata şi toţi ai mei / îşi aşteaptă împlinirea menirii / la o masă a tăcerilor repetate” (pag. 22), ca o metaforă inspirată cu trimitere la maestrul sculpturii impresioniste, C. Brâncuşi.
Cu un lirism ceremonios, cu o uşoară undă melancolică şi în egală măsură arogantă, de suflet bântuit de tot felul de himere: “Pe o scară de valori absolute / Mă mistuie dorul de clepsidră rotită” (pag. 24), poetul Dragoş Ionescu parcă ar încerca să depăşească condiţia de revoltat pe sine şi pe toată lumea, cum afirmam mai sus, şi bate la porţile consacrării, încercând pe cont propriu să răzbată în “jungla” elitei poeticeşti printr-o impetuoasă adaptare la estetica liricii moderne: “De aripile unui nor străveziu / Îmi leg umbra de iarbă / … / Cu răbdarea unui chirurg / Ce îşi tălmăceşte în gând ecouri, / cântându-şi întregul printre epigoni” (pag. 26), ca o declaraţie de credinţă, ca o aderare la valori personale, autentice, dincolo de tentaţia imitaţiei.
Pare a fi şi o replică a poetului la tematica volumului său de debut (“Zbatere în gol”): “În limanul aşteptării, / o lacrimă plânsă găsesc / e aceea / a zbaterii în gol” (pag. 29), pentru că poezia în acest de-al doilea volum al său (“Alter ego”) gravitează, ca un puseu sentimental şi nostalgic, pe sonorităţile obsesive ale unui menuet festiv: “La cumpăna dintre zile şi nopţi / Ajung în pragul divorţului de lume / Dintre soartă şi destin / Încerc să văd mai departe” (pag. 31). Şi, chiar o face, deoarece versurile, crochiurile lirice, cum le numesc eu, sunt din ce în ce mai elaborate, au deja o detaşare de încrâncenarea, revolta şi refulările de început ale poetului Dragoş Ionescu, de parcă s-ar lua în serios şi-ar accepta că, dintotdeauna, poeţii au fost singuri şi şi-au croit destinul artistic: “Am hotărât să adorm în iarbă” / … / Pleoapele clipesc alene, / după o ninsoare / A tâmplelor obosite” (pag. 31); şi-şi asumă orgolios, impetuos şi arogant, condiţia de poet damnat: “Sub amprenta dualităţilor / între înger şi muritorul diavol, / port cu mine senzaţia înălţării, / A trecerii mele prin trup, / a braţelor-suliţe, / a setei de gnoză” (pag. 32).
În ciuda încrâncenărilor şi a revoltelor de tot felul, îndulcite doar de aerul mistic al unor dileme existenţiale, de echilibrul şi liniştea unui ludic programatic venit din universul familial al copilăriei, poetul se dedulceşte şi la “mierea” idilelor cu iz patriarhal şi romanţios: “Aşteaptă-mă, iubito, / cât mai aproape şi în retina ochilor tăi, / zidindu-ne unul pe celălalt / … / Ne vom găsi cândva!” (pag. 49), dar nu întârzie prea mult prin vremurile cuminţi şi sfioase ale lui Petrarca, Asachi sau Alecsandri şi se aliniază hotărât la erotica îndrăzneaţă, dar încă decentă, a poeţilor moderaţi contemporani: “Noaptea sub bluza-ţi de mătase / Un sân galben-roşcat / Emoţii, o flămândă foame / Şi o sete de adolescent. / … / De sânii tăi rotunzi şi sferici” (pag. 50), de parcă l-ar bântui gândul spre lirica nonconformistă.
Nu putea lipsi poezia religioasă de pe portativele tematice ale cărţii “Alter ego”, semnată de poetul Dragoş Ionescu, pe coordonatele agnostice ale cunoaşterii lumii obiective şi nu după ritualuri şi percepte bigote de creştinism primitiv, ci mai degrabă în sonorităţi celeste de clopot, în sunete grave de orgă, cu ecouri reverberante în toaca de lemn a vecerniei de seară: “După Dumnezeu strig, / între evlavie şi rugă, / … / între clipă şi clipă / pipăi clipe de har” (pag. 84), dar şi cu spasme de erezii şi tăgadă: “Între două nopţi de necredinţă / Căutându-te printre degetele tremurânde / Ale unui Toma Necredinciosul” (pag. 86), ca să se întoarcă smerit şi cu sentimentul acut al păcatului: “Ajuns la vorbele Fariseului, / îngenunchez… Doamne, iartă-mă! / Sunt un ticălos vameş de lume” (pag. 87).
Şi-aş mai adăuga doar crezul poetic al poetului Dragoş Ionescu: …cântecul de lebădă albastră / Al scurtei mele treceri / Picură secunde ultime de iarnă mocnită” (pag. 97), ca o perspectivă multiplă şi ipotetică asupra carierei şi planurilor sale scriitoriceşti.