Soarele deocheat, un basm de Petre Crăciun din antologia CARTEA BASMELOR (fragment).
- Petre CRĂCIUN -
Dar, într-o dimineaţă, Soarele nu s-a mai arătat
mândru şi înfocat cum făcea de când era lumea. Era stins, palid, iar de
căldură nici nu putea fi vorba să mai răspândească. Cu toţii se uitau pe
cer şi nu puteau crede ceea ce vedeau. Ziua a trecut ca vai de ea, iar
oamenii mergeau trişti pe unde aveau treburi, orbecăind mai ceva ca
liliecii prin peşteri.
A doua zi s-a întâmplat la fel. Oamenii au ieşit cu toţii afară, s-au rugat, şi-au făcut cruci, dar totul era în zadar. Soarele, prietenul lor, nu dădea vreun semn că ar dori să se reîntoarcă la bunătatea lui, iar ţara era, în continuare, învăluită într-o pâclă deasă, prin care abia puteai vedea la o distanţă de câţiva paşi.
Uite aşa, plantele au început să se ofilească, iar florile iubitoare de lumină şi căldură şi-au culcat petalele la pământ, atinse de o suferinţă nemaiîntâlnită. După mai multe zile de uluială, împăratul şi-a adunat la sfat toţi oamenii de frunte şi le-a spus:
– Oameni buni, mergeţi în toate colţurile ţării şi aflaţi ce s-a petrecut cu minunatul nostru Soare. Întrebaţi bătrânii, sfătuiţi-vă cu munţii, cu pădurile şi cu apele, doar-doar o cunoaşte careva motivul pentru care Soarele nu mai are putere să lumineze aşa cum a făcut de când este lumea.
– Luminăţia Ta, grăi un bătrân din sfat, poate l-a mâncat vreun spurcat de vârcolac?
– Ferească Cel de Sus! răspunse împăratul.
– Eu nu cred asta, Măria Ta, zise un alt dregător. Dacă era mâncat de vârcolac, pâcla ce ne înconjoară ar fi fost de culoare roşiatică. Aşa spun bătrânii, că atunci când vârcolacii mănâncă Soarele sau Luna, sângele li se prelinge pe cer.
– Să te audă Domnul! zise Măria Sa. Atunci ce să fie, oameni buni?
– Luminăţia Ta, spuse şi marele conducător al oştilor, iscoadele mele mi-au spus că acum vreo opt, nouă zile, au văzut trecând călare, în miezul nopţii, nişte străini îmbrăcaţi în haine de lup. Nu mă întrebaţi de unde veneau şi unde mergeau, pentru că nu pot spune. Tot ce ştiu este că oamenii-lupi sunt în bună înţelegere cu vârcolacii.
– Da, zise împăratul. Fie că oamenii-lupi văzuţi de iscoadele tale au vreo legătură cu Soarele nostru, fie că nu au, aici nu este lucru curat. Mergeţi, degrabă, în toată împărăţia şi să nu veniţi fără să aflaţi misterul!
Au plecat oamenii Măriei Sale care încotro, căutându-i mai cu seamă pe cei bătrâni şi înţelepţi.
Grea misie, pentru că nimeni nu putea înţelege ce se petrecuse cu bietul Soare, care dormea la fel de palid în sălaşurile sale. Nici bătrânii pe care oamenii împăratului îi găsiră nu ştiau răspunsul la această neînchipuită pedeapsă.
După vreo două zile, au venit cu toţii aşa cum plecaseră, trişti şi fără dezlegarea misterului. Numai un dregător mai tânăr, Ştefănuţ, nu se înfăţişă împăratului, spre îngrijorarea tuturor. Iată că, spre seară, apăru şi domnia sa însoţit de o fată frumoasă îmbrăcată în straie simple, semn că era un om de rând.
– Ce veste ne aduci, Ştefănuţ, întrebă Măria Sa, şi cine este mândreţea asta de fată? Sau te-ai hotărât tocmai acum, amar de tine, să te duci la casa ta?
– Măria Ta, roşi băiatul, ea este Ionica, o fată care trăieşte într-un sat stăpânit din moşi-strămoşi de tătâne-meu. Am mers şi acolo să întreb şi mi-a ieşit în cale fata asta care dorea cu tot dinadinsul să-mi vorbească. Şi ce crezi că mi-a spus?
– Mai bine să ne spună ea, zise împăratul, că nu cred să-i fi dispărut darul vorbirii tocmai acum.
Fata, o codană brunetă, abia trecută de optsprezece ani, îşi adună toată puterea şi curajul pe care le avea şi spuse, uitându-se mai mult spre Ştefănuţ decât spre împărat.
– Măria Ta, cum eram mâhnită ca toată lumea de dispariţia mândrului nostru Soare, am avut curiozitatea de a întreba acum vreo două zile Floarea-Soarelui care creşte chiar sub fereastra mea: „Tu, Floare a Soarelui, soră mai mică a puternicului nostru prieten, ce se întâmplă cu fratele tău? De ce nu mai luminează şi nu mai încălzeşte ca întotdeauna?”.
– Şi ce a răspuns? se grăbi împăratul, care nu mai avea răbdare nici măcar cât un copil.
– Mi-a spus aşa: „Ionico, l-am întrebat pe bunul meu frate şi mi-a spus că este în mare suferinţă.”
– Ce fel de suferinţă? se repezi din nou Măria Sa. Poate găsim vreun leac, poate avem în împărăţia asta mare vreo vindecătoare care să-l ajute pe bietul de el, vorba ceea, biet să nu fie...
– Măria Ta, sora cea mică a Soarelui mi-a spus că nefericitul de el este deocheat şi din pricina asta nu mai poate lumina, ci stă şi boleşte cât e ziulica de mare...
– Cum se poate? se miră un bătrân din sfatul crăiesc. Unde s-a mai pomenit ca Soarele să fie deocheat? Am auzit să se deoache oamenii, vitele, chiar şi holdele... Dar Soarele? Măria Ta, mă duce gândul la vreun vicleşug...
– Luminăţia Ta, zise Ionica, nu vorbi cu păcat! De ce să nu poată fi deocheat? Crezi că Soarele nu simte şi el ca orice făptură lăsată de Dumnezeu? Nu se bucură el când ne vede bucuroşi şi se întristează când ne vede mâniaţi?
– Şi cine putea să îl deoache pe Soare? nu se lăsă bătrânul sfetnic. Cine are puterea asta aşa de mare?
– Nici el nu ştie. Atâta doar că s-a trezit într-o bună dimineaţă cu un rău aşa de mare, că nu mai poate face nimic. Îl doare întruna capul, îi ţiuie urechile şi îl ia cu leşin numai ce coboară din cerul lui înalt.
– Eu cred, spuse împăratul, pentru că şi eu am fost deocheat de câteva ori. Vai, vai, ce greu am scăpat! Şi acum ce trebuie să facem, Ionico? Ai întrebat-o pe sora mai mică a Soarelui?
Demult, când încă nu dispăruseră de pe pământ zânele, spiriduşii sau balaurii înfricoşători, trăia pe această lume o seminţie binecuvântată de Dumnezeu cu toate darurile. Oamenii acelei ţări erau harnici, voioşi, iubitori şi drepţi. Toate erau rânduite după socoteli moştenite din moşi-strămoşi, şi tare bine le mergea tuturor. Aici, roadele pământului creşteau ca nicăieri altundeva, iar hambarele erau mereu pline cu bunătăţi. Acestei ţări, pentru că era aşezată sub un soare prietenos, i se spunea Împărăţia Soarelui Prieten, iar locuitorii săi se mândreau cu lumina şi căldura pe care binefăcătorul lor le cobora asupra tuturor muritorilor.
Grafică de Hugo Mărăcineanu
A doua zi s-a întâmplat la fel. Oamenii au ieşit cu toţii afară, s-au rugat, şi-au făcut cruci, dar totul era în zadar. Soarele, prietenul lor, nu dădea vreun semn că ar dori să se reîntoarcă la bunătatea lui, iar ţara era, în continuare, învăluită într-o pâclă deasă, prin care abia puteai vedea la o distanţă de câţiva paşi.
Uite aşa, plantele au început să se ofilească, iar florile iubitoare de lumină şi căldură şi-au culcat petalele la pământ, atinse de o suferinţă nemaiîntâlnită. După mai multe zile de uluială, împăratul şi-a adunat la sfat toţi oamenii de frunte şi le-a spus:
– Oameni buni, mergeţi în toate colţurile ţării şi aflaţi ce s-a petrecut cu minunatul nostru Soare. Întrebaţi bătrânii, sfătuiţi-vă cu munţii, cu pădurile şi cu apele, doar-doar o cunoaşte careva motivul pentru care Soarele nu mai are putere să lumineze aşa cum a făcut de când este lumea.
– Luminăţia Ta, grăi un bătrân din sfat, poate l-a mâncat vreun spurcat de vârcolac?
– Ferească Cel de Sus! răspunse împăratul.
– Eu nu cred asta, Măria Ta, zise un alt dregător. Dacă era mâncat de vârcolac, pâcla ce ne înconjoară ar fi fost de culoare roşiatică. Aşa spun bătrânii, că atunci când vârcolacii mănâncă Soarele sau Luna, sângele li se prelinge pe cer.
– Să te audă Domnul! zise Măria Sa. Atunci ce să fie, oameni buni?
– Luminăţia Ta, spuse şi marele conducător al oştilor, iscoadele mele mi-au spus că acum vreo opt, nouă zile, au văzut trecând călare, în miezul nopţii, nişte străini îmbrăcaţi în haine de lup. Nu mă întrebaţi de unde veneau şi unde mergeau, pentru că nu pot spune. Tot ce ştiu este că oamenii-lupi sunt în bună înţelegere cu vârcolacii.
– Da, zise împăratul. Fie că oamenii-lupi văzuţi de iscoadele tale au vreo legătură cu Soarele nostru, fie că nu au, aici nu este lucru curat. Mergeţi, degrabă, în toată împărăţia şi să nu veniţi fără să aflaţi misterul!
Au plecat oamenii Măriei Sale care încotro, căutându-i mai cu seamă pe cei bătrâni şi înţelepţi.
Grea misie, pentru că nimeni nu putea înţelege ce se petrecuse cu bietul Soare, care dormea la fel de palid în sălaşurile sale. Nici bătrânii pe care oamenii împăratului îi găsiră nu ştiau răspunsul la această neînchipuită pedeapsă.
După vreo două zile, au venit cu toţii aşa cum plecaseră, trişti şi fără dezlegarea misterului. Numai un dregător mai tânăr, Ştefănuţ, nu se înfăţişă împăratului, spre îngrijorarea tuturor. Iată că, spre seară, apăru şi domnia sa însoţit de o fată frumoasă îmbrăcată în straie simple, semn că era un om de rând.
– Ce veste ne aduci, Ştefănuţ, întrebă Măria Sa, şi cine este mândreţea asta de fată? Sau te-ai hotărât tocmai acum, amar de tine, să te duci la casa ta?
– Măria Ta, roşi băiatul, ea este Ionica, o fată care trăieşte într-un sat stăpânit din moşi-strămoşi de tătâne-meu. Am mers şi acolo să întreb şi mi-a ieşit în cale fata asta care dorea cu tot dinadinsul să-mi vorbească. Şi ce crezi că mi-a spus?
– Mai bine să ne spună ea, zise împăratul, că nu cred să-i fi dispărut darul vorbirii tocmai acum.
Fata, o codană brunetă, abia trecută de optsprezece ani, îşi adună toată puterea şi curajul pe care le avea şi spuse, uitându-se mai mult spre Ştefănuţ decât spre împărat.
– Măria Ta, cum eram mâhnită ca toată lumea de dispariţia mândrului nostru Soare, am avut curiozitatea de a întreba acum vreo două zile Floarea-Soarelui care creşte chiar sub fereastra mea: „Tu, Floare a Soarelui, soră mai mică a puternicului nostru prieten, ce se întâmplă cu fratele tău? De ce nu mai luminează şi nu mai încălzeşte ca întotdeauna?”.
– Şi ce a răspuns? se grăbi împăratul, care nu mai avea răbdare nici măcar cât un copil.
– Mi-a spus aşa: „Ionico, l-am întrebat pe bunul meu frate şi mi-a spus că este în mare suferinţă.”
– Ce fel de suferinţă? se repezi din nou Măria Sa. Poate găsim vreun leac, poate avem în împărăţia asta mare vreo vindecătoare care să-l ajute pe bietul de el, vorba ceea, biet să nu fie...
– Măria Ta, sora cea mică a Soarelui mi-a spus că nefericitul de el este deocheat şi din pricina asta nu mai poate lumina, ci stă şi boleşte cât e ziulica de mare...
– Cum se poate? se miră un bătrân din sfatul crăiesc. Unde s-a mai pomenit ca Soarele să fie deocheat? Am auzit să se deoache oamenii, vitele, chiar şi holdele... Dar Soarele? Măria Ta, mă duce gândul la vreun vicleşug...
– Luminăţia Ta, zise Ionica, nu vorbi cu păcat! De ce să nu poată fi deocheat? Crezi că Soarele nu simte şi el ca orice făptură lăsată de Dumnezeu? Nu se bucură el când ne vede bucuroşi şi se întristează când ne vede mâniaţi?
– Şi cine putea să îl deoache pe Soare? nu se lăsă bătrânul sfetnic. Cine are puterea asta aşa de mare?
– Nici el nu ştie. Atâta doar că s-a trezit într-o bună dimineaţă cu un rău aşa de mare, că nu mai poate face nimic. Îl doare întruna capul, îi ţiuie urechile şi îl ia cu leşin numai ce coboară din cerul lui înalt.
– Eu cred, spuse împăratul, pentru că şi eu am fost deocheat de câteva ori. Vai, vai, ce greu am scăpat! Şi acum ce trebuie să facem, Ionico? Ai întrebat-o pe sora mai mică a Soarelui?
Demult, când încă nu dispăruseră de pe pământ zânele, spiriduşii sau balaurii înfricoşători, trăia pe această lume o seminţie binecuvântată de Dumnezeu cu toate darurile. Oamenii acelei ţări erau harnici, voioşi, iubitori şi drepţi. Toate erau rânduite după socoteli moştenite din moşi-strămoşi, şi tare bine le mergea tuturor. Aici, roadele pământului creşteau ca nicăieri altundeva, iar hambarele erau mereu pline cu bunătăţi. Acestei ţări, pentru că era aşezată sub un soare prietenos, i se spunea Împărăţia Soarelui Prieten, iar locuitorii săi se mândreau cu lumina şi căldura pe care binefăcătorul lor le cobora asupra tuturor muritorilor.
Grafică de Hugo Mărăcineanu
Comentarii
Trimiteți un comentariu