Cu bobul

- Lucia PĂTRAȘCU -

În acel an, iarna venise bogată şi darnică în omături. Pentru copii, nu putea fi bucurie mai mare decât să se hârjonească prin zăpada albă şi pufoasă, care acoperea totul ca o frişcă generoasă şi imaculată. Prima joacă era tăvălitul prin zăpadă şi bătaia cu bulgări. Zburau prin aer proiectilele reci şi ude, ca nişte ghiulele. Dar mai voios, zburau chiotele puştanilor care însoţeau fiecare izbândă. Apoi era datul cu sania! Căci, oricât de amărâtă ţi-ar fi fost ambarcaţiunea, dacă aluneca, se cheamă că erai pe derdeluş, în rândul lumii. Apoi, derdeluşurile te aşteptau aproape la fiecare colţ, deoarece oraşul avea multe vaduri care pe timp de iarnă deveneau raiul copiilor. Săniile puteau fi şi ele mai mari sau mai mici. După pricepere şi posibilităţi. Se ştie că nu toată lumea avea bob, ca alde copiii domnului Dobrescu, crâşmarul de la colţ. Ce este un bob? Nu ştiţi? O sanie lungă-lungă, destul de solidă, cu tălpici metalice şi, desigur, fără spătar. Dar, mai ales, cu volan pentru precizarea direcţiei. Maşină în toată regula, ce mai!... Să fi apucat o tură pe derdeluş cu bobul Dobreştilor era o adevărată favoare, pe care nu o putea avea oricine. Astfel că fiecare se dădea cu ce avea! Dar nici domnul Alexa, de pe strada Rahovei, tatăl lui Marcel, alias Bimbirică, nu avea de ce să se lase mai prejos. Fiare se găseau; doar era plină curtea de ele, meseriaş bun era şi le meşterea ca nimeni altul, volan de pus, avea, că doar prin curte îşi făceau veacul vreo două camioane, cu care omul câştiga traiul zilnic pentru familia sa. Iar în prăvălie, fel de fel de piese de rezervă. Îl mai avea şi pe Marcel, băiat mărişor, hărnicuţ, care de voie, de nevoie, îşi ajuta părintele la treabă. Aşa că, merita şi să aibă şi el un bob!

- Hai, băiete, să-l rostuim! Că de când mă baţi la cap, mi-ajunge. I-a venit vremea!

Bucuros că în sfârşit i se împlinea visul, Marcel a sărit să-l ajute pe tatăl său. Au aşezat în frunte un fel de săniuţă scurtă, care avea să prindă direcţia de deplasare, cu volanul aferent. Au ataşat apoi partea cea mare, de adevărată sanie gospodărească, lungă şi zdravănă. Şi, iacată, bobu-i gata!...

Bineînţeles că micul vecin de peste drum, puştanul cel zburdalnic şi curios, Nicuşor, băiatul lui nea Iani, cizmarul, nu putea lipsi de la aşa o întâmplare. După ce s-a zbânţuit cu bulgări şi cu trânta prin zăpadă, văzând că în curte la nea Alexe se petrece ceva, s-a apropiat de poartă:

- Da, ce faci acolo, Marcele?

Nu-l mai numea Bimbirică de când se întâmplase pocinogul cu lovitura de la picior şi cu dalacul, care a trebuit operat de doctor.

- Haide să ne jucăm şi noi cu zăpadă, încercă el o momeală aruncând uşurel un bulgăre micuţ. A provocare!

Marcel răspunse peste umăr, ocupat şi important:

- Nu vin, mă! Nu vezi, că-l ajut pe tata să termine bobul acesta! Şi mai avem niţel.

- Bob ai zis? Stai, că vin şi eu să vă ajut, năvăli copilul pe poartă, fără să mai aştepte invitaţie.

Doar era ceva cu totul şi cu totul deosebit!

Un bob?!... Un bob este un bob!...

Până spre prânz bobul a fost gata. Bun de zbor în jos, pe vadul Olangeriei. Ce mai?! Trebuia pus la treabă!

Mulţumit de rezultat, Marcel şi-a invitat vecinul:

- Hai, vii şi tu?

Auzi vorbă! Dacă vine?! Cum să nu! Sigur că vine!...

Apoi, băiţelul îşi luă seama şi rămase puţin bosumflat. Ştia că nu poate pleca la derdeluş, aşa, fără să ceră voie.

- Dar tata?

- Lasă că merg eu cu tine să-i cerem voie, spuse generos Bimbirică, mai ales că de la el i s-a tras copilului astă vară operaţia aceea la picior. N-a fost deloc un lucru uşor!

Zis şi făcut!...

Nea Iani a fost de acord, cu singura condiţie ca Nicuşor să nu se despartă de Marcel şi tot cu el să se întoarcă acasă pe înserat.

Copiii au ţinut-o într-o hârjoană pe Rahova, până în capul vadului, unde avea să înceapă marea aventură. O liotă întreagă de puştani, şi mai mari, şi mai mici, au urmat în alai pe Marcel şi bobul său, ajutând fiecare, agăţându-se sau împingând. Mă rog, fiecare vroia să participe într-un fel la eveniment.

Era al doilea bob din zonă.

Odată ajunşi în buza vadului, de unde avea să înceapă coborârea, Marcel şi-a organizat echipa care avea să participe la înaugurare. Nu l-a uitat nici pe Nicuşor.

- Tu stai aici, mai în spatele bobului! În faţă te poţi lovi. Uite, o să te ţină în braţe băiatul ăsta mai mare. Apucă-te bine de scândură şi nu-i da drumul! Bine?

- Bine, răspunse Nicuşor ascultător, stabilindu-se la locul lui.

- Toată lumea s-a aşezat? Gata?

- Gata! a răspuns cu voioşie gaşca aşezată pe bob.

- Pârtie! a strigat Marcel mândru că i-a venit şi lui rândul să conducă un bob. Şi, punând hotărât mâna pe volan, a lovit vitejeşte cu câlcâiul în zăpadă.

Bobul a pornit uşurel la vale. Nu avea nevoie de mare avânt. Zăpada era numai bună şi vadul era el însuşi destul de avântat. Făcea treaba singur… Astfel că sania a început să meargă strună. Organizarea era bună. Zăpada era şi mai bună. Numai că socoteala de acasă, nu se potriveşte niciodată cu socoteala din târg! Cu atât mai puţin cu cea de pe derdeluş....

Nicuşor era tare voios că zboară pe pârtia albă în chiotele celor ce stăteau pe margine şi priveau să vadă ce-o să iasă. Fericit, îi saluta cu mâinile ridicate deasupra capului. Uitase că trebuie să se ţină bine. Ca într-un film, prin faţa ochilor îi treceau casele celor ce locuiau pe aici. Case acoperite fiecare cu câte o cuşmă de zăpadă, din care, ca o pană pusă aşa, de ornament, ieşea câte un vălătuc de fum cenuşiu.

Încet-încet, bobul prinse viteză. Căci acum, nimeni nu mai conducea sania! Nimeni, decât valea, lunecuşul şi derdeluşul. La prima denivelare, tot echipajul a făcut o precară echilibristică şi apoi s-a răsturnat pe o parte, lunecând aşa mai departe, după ce a lovit un gard părelnic, acoperit de zăpadă, dărâmându-l. Era gardul de la curtea Olgăi. Olga lui Patcapai. Gard făcut din nuiele împletite, uşurel şi lesne de mutat din loc, la o adică. Şi de sărit. Căci peste el a sărit Nicuşor, aproape fără să-şi dea seama şi a plonjat peste acoperişul unui coteţ de păsări. Acoperiş vremelnic şi acesta, căci s-a rupt sub bufnitura băiatului, iar acesta a aterizat în interior, pe ceva călduţ, moale şi foarte mirositor. Speriate, toate înaripatele din coteţ, care treceau şi ele cum puteau prin iarna aceasta grea, au început a cotcodăci, încercând să iasă afară prin spărtură. Câinele se zbătea şi hămăia, mai să rupă lanţul!

- Da’ care eşti acolo? Aţi venit la furat găini? Săriţi!... Hoţii!... Nu vă mai satură Dumnezeu? Veniţi şi în toiul zilei? Nenorociţilor!

Pe uşa casei, ca o harpie, a ieşit repezit ţaţa Olga, cu o broboadă aruncată pe cap şi, apucând la iuţeală târnul de măturat zăpada, se aruncă înspre coteţ, gata să-şi apere avutul. Ce a găsit acolo? Un ghemotoc morfolit, mânjit de toate cele, morman mişcător, din care numai ochii priveau în jur năuciţi de toată întâmplarea.

- Bată-te să te bată! Da’ tu care eşti, mă? Şi ce cauţi aici? Alt loc mai bun de joacă nu ţi-ai găsit pe vremea asta?

Femeia se mira, îl bodogănea, dar pricepuse că este o întâmplare neaşteptată. Nici nu mai ştia ce să facă. Să râdă? Sau să-l certe? Oricum ar fi fost, lucrurile nu puteau rămâne aşa. Cu mâini pricepute scoase băiatul din mocirleala aceea urât mirositoare şi cu un gest iute îi şterse cu poala şorţului faţa mânjită. Să-l vadă mai bine, să-l cunoască!

- Aoleu!... Tu, parc-ai fi ăla mic, nepotul lu ţa`Petrica a lui Bohorodi! Al ei eşti, mă? Spune!

Copilul dădu uşurel din cap. Ăla era. De vorbit nici nu putea vorbi.

- Bată-te-ar norocul, să te bată! Stai colea să te curăţ! Luând în pumni zăpadă albă, pufoasă ca fulgii de puişor, începu să-l frece cu nădejde pe toate părţile. Şi pe faţă, şi pe haine, şi pe căciuliţă, şi pe ghetuţe.

- Vai de mine, da’ ce tare miroşi! Ce să mă fac eu cu tine?

Stăpânul casei, Patcapai, Barabulea, cum îl ştia toată lumea, numai în izmene, urmărise pe fereastră ce şi cum, gata să sară în ajutor dacă ar fi fost cazul. El crăpă gârliciul şi strigă la femeie:

- Şi-acu’ ce stai? Bagă copilul în casă! Vrei să îngheţe de tot?

- Da’ pute!

- Dezbracă-l!

Femeia se dezmetici din năuceală, apucă băiatul de-un umăr ducându-l până în pragul casei, trase de pe el tot, tot, şi haine groase, şi ciubote, aruncându-le încolo. Apoi băgă copilul în casă la căldurică. Cu o căniţă de tablă, Patcapai luă apă din găleata acoperită cu un fund de lemn şi i-o întinse:

- Ia, să-ţi treacă de sperietură! Cum te cheamă?

- Nicuşor, răspunse băiatul dezgheţat şi cu ochii roată în toate părţile. Că era tare curios de felul lui!

- De-al cui eşti tu?

- A lui Iani, cizmarul de pe Rahova şi pe mama o cheamă Vasilica.

Omul ştiu despre cine este vorba, că tot la domnul Iani îşi ducea şi el sărăcia de încălţăminte să i-o repare.

- Aha! Şi ce făceai tu pe la noi? se făcu omul că nu ştie ce şi cum.

- Mă dădeam cu bobul, cu Bimbirică, răspunse copilul mândru, ca să priceapă şi gazda că nu este vorba despre orice fel de sanie.

- La noi în curte? merse omul cu gluma mai departe.

- Nu! Pe vad.

- Şi cum ai ajuns la noi?

- Nu ştiu!

Copilul spunea adevărul gol-goluţ. Habar n-avea cum şi de ce s-a întâmplat aşa ceva. Cum de a ajuns el aici? Bărbatul zâmbi furişat, apoi serios şi grav:

- Aşa!... Nu ştii?... Măi femeie, tu nu vezi că avem un musafir? Nu-l serveşti cu nimic?

Olga scoase cu linguroiul, din oala ce zăcea pe marginea plitei calde, nişte boabe de porumb galbene şi fierbinţi. Îi umplu o străchinioară cu vârf, presără deasupra zahăr şi-l trată pe Nicuşor:

- Mănâncă! O să-ţi placă! E bun!

Suflând precipitat în degete, băiatul începu să mănânce cu poftă. Sigur că-i plăcea! Că era bun şi cald! Mai mâncase la mamaia sa, jos, în Băligoşi. Ştia!...

- Ei, şi-acum, ce să facem cu el?

- O să-l reped colea, la ţa’ Petrica. Să vadă de el şi să dea vorbă acasă, să nu se sperie oamenii aceia crezând că s-a întâmplat ceva.

Zis şi făcut. A trântit Olga hainele murdare într-o traistă, a învelit copilul într-o pătură mai groasă, l-a aşezat pe sania mititică, pe care o avea în curte pentru ăle nevoi şi, haida-ha, a plecat la Petrica lui Bohorodi să-i ducă nepotul plocon. Acolo, copiii bunicii, căci avea şi ea destui, cam de aceeaşi vârstă cu paraşutistul se zbenguiau prin zăpadă. Tare s-au mirat când

l-au văzut pe Nicuşor aşa înfofolit. Au strigat care mai de care:

- Mamă, l-a adus pe Nicuşor.

Femeia a ieşit afară şi s-a speriat de-a binelea când şi-a văzut nepotul împăturit ca o sarma şi pe mâini străine.

- Vai de mine şi de mine! Ce s-a întâmplat? Ce-ai păţit, copile? Olgă, da’ de ce este cu tine?

Petrica se aştepta la orice... Doar mai trăsese ea pocinoguri cu nepotul acesta.

- Stai liniştită, ţa’ Petrico, n-are nimic. A căzut la noi în coteţ. Da’ nu s-a rănit.

- Cum, la voi în coteţ? Doamne iartă-mă! Da’ ce-a căutat acolo?

Olga lui Patcapai, prinse a povesti ce şi cum, după care încheie mulţumită:

- Bine că amărâtul cela de bărbatu-meu n-a făcut gardul mai zdravăn! Şi nici acoperişul de la coteţ. Că se lovea băiatul rău, cine mai ştie cum.

Şi, uite aşa, mai devine treaba că înţelege omul cum lenea sau neputinţa unuia poate fi în folosul altuia. Bunica şi-a scos nepotul din învelişuri, l-a despachetat adică, şi l-a băgat în casă la căldură. Copiii femeii, micii unchi şi mătuşile mititele ale păţitului, au lăsat joaca, intrând buluc în casă după el, să afle ce şi cum.

- Închideţi uşa, că intră frigul, a mai strigat ţaţa Petrica. Nu vă mai izmeniţi atâta!

Apoi s-a întors către femeie:

- Mulţumesc, Olguţo, că ai avut grijă de ştruluibatul asta. Mereu face câte o nefăcută. Nu are stare deloc! Da’ nu intri să te încălzeşti niţel?

- Nu, ţaţă Petrico, nu pot! Lasă, altădată! Abia m-am mai aerisit şi eu! Şi-apoi, ştii cum face Patcapai. Trebuie să fiu înapoi acasă, că ţipă. Nici nu este departe. Colea, la o aruncătură de băţ.

Aşa este! Distanţa nu era prea mare. Femeia şi-a luat ziua-bună. Trântind pe sanie pătura în care fusese învelit copilul, a apucat de sfoara scămoşată şi cu pas apăsat a plecat spre casa ei, să-i spună lui Patcapai că a dus copilul. L-a găsit în curte. Acesta trăsese ceva pe el şi încerca să acopere coteţul cu nişte cartoane, ce le avea prin magazie.

Ţaţa Petrica a intrat înăuntru, unde Nicuşor, ca un mic erou, stătea în mijlocul patului şi povestea întâmplarea prin care a trecut. Toţi ascultau cu ochii măriţi de uimire. Pe vad? Cu bobul? Aceasta era ceva nemaipomenit!...

- Vrem şi noi cu bobul!

Femeia a privit o clipă mica revoltă. Apoi le-a tăiat-o scurt:

- Pe coteţ?!...