Dau de veste din vremea noastră, pentru tine privitorule, că
vreau să şti şi să crezi că nu ne-a fost mai bine, nici prielnic pentru viaţa
şi arta pentru care am sacrificat totul: timp, trudă, bani, trăire, luptă,
îndoială, şi multă, multă iubire pentru ceilalţi şi pentru viitorime. M-au
durut toate tainele lumii de aceea arta mea a fost ca o rugăciune fără început
şi fără sfârşit, şi daca ași simţi şi crezi, vino şi te roagă alături de mine
că de vom fi mai mulţi vom fi mai aproape de tainele ce ne-a hărăzit nouă
Creatorul nostru. Istoria- e taină ocultată, manevrată, o temă a necesităţii
sociale măi tovarăşe, care mi-a deschis poarta înţelegerii că noi suntem
istoria, că neamul meu, cum zicea bunicul: a făcut 100 de ani de război, din
1877 până în 1945, pentru ţara asta. Da bunicule, voi aţi făcut istoria
începând cu Nicolae şi Walter Mărăcineanu, cu tine şi fraţii tăi, cu bunicul.
Ei erau cei care au căzut la Câineni pe Valea Oltului cu fiii voştri cei mulţi,
viteji şi prizonieri prin siberii reale ori gulaguri româneşti, da măi tovarăşi
istoria este o necesitate socială dar nu cea dictată ci istoria trăită de ai
mei, de poporul român şi iată privitorule că pentru tine şi eu sunt istorie.
Când strigătele mele au reuşit să iasă la lumină şi să se mărturisească cei ce
s-au apropiat de ele le-au considerat Ars Poetice, o născocire prin care
fachirul, adică eu, încercam să epatez şi nu să dau un avertizment, o trăire
plină de durerea a tot ce pierdeam. Ce născocire putea fi sacrificiul Anei lui
Manole, ce Ars Poetica pot fi rănile unei copilării plină de amar, ce născocire
poate fi în iubirea necondiţionată a artistului pentru lumea ce clocoteşte în
el, izvorâtă din amintiri, din contemplare, din sondarea până dincolo de
existenţa materială a abisurilor psihice a lumii cuantelor energetice?!
Descoperim, uneori prea târziu, frumuseţea tinereţii, patima inimilor,
voalurile harnicei prisăcăriţe ce umple viaţa cu desfătarea- miere a stupului
plin de prunci, tineri şi nepricepuţi ori poate cuprinşi de patima revoltelor
am tot încercat să ieşim din balaurul existenţei sperând că vom găsi calea
luminii. M-am revoltat mereu fără să pricep că goana viforului de cai mă seca
de trăire şi de energie, şi-am vrut mereu să fug de lume, de lupte, de
controverse, de mine- ei bine, din mine nu am mai avut unde să fug! Priveşte şi
simte zbaterea, chinul unor contraste, tuşele haotice, rupte, desenul atât de
chinuit şi chinuitor şi încearcă măcar o clipă să trăieşti fără oprire cu aşa
ceva şi poate vei înţelege refugiul din Toamnă târzie, Ţăran român mâniat,
pustiul şi tristeţea din Iarnă la Ploieşti, vidul alb murdar al unui spaţiu
unde se domolesc casele calde cu volume proporţionate pe nevoile, puterile şi
inima oamenilor şi unde epoca de aur a ridicat un cartier cenuşiu cu blocuri
din panouri strâmbe şi crăpate pe care le-au umplut cu ţărani fugiţi din
C.A.P.-uri şi cu ţigani amatori de pomeni şi orice pică. Mereu am privit spre
ceilalţi, nu doar că erau nişte personalităţi ori artişti recunoscuţi, i-am
admirat ca pe luptători şi învingători: Perpessicius, Mihu Dragomir, Panait
Istrati, Bălcescu, M. Viteazu, mi-am asumat soarta, menirea, trăirea şi lumea
lor şi-am învăţat că doar sacrificiul îmi este calea. Neliniştilor mele am
căutat să le dau drum prin născocirea de tehnici, prin forme şi materiale, prin
culori, prin grafică, linogravură, modelaj, sculptură, metaloplastie, textile,
ceramică, structuri spaţiale, monotipie şi să vin spre ceilalţi cu multe,
foarte multe expoziţii personale încă din 1971 până în 2017, uneori cu câte
doua-trei pe an. Am înţeles că pentru noi Fiul lui Dumnezeu ne-a trimis
Creatorul să ne căutăm sufletul, să-l descoperim şi să-l păzim! Iată, acesta
sunt eu, am urcat pentru Tine o scară ce începe cu închinarea la Altarul
Domnului în vârtejul cailor şi sus, sus de tot nu poate să acceadă decât
sufletul, eoni, energia cuantică, lumea ocultată a luminii ce învinge
întunericul!
Film realizat de Virgil Andronescu
Eveniment sustinut de www.litera13.ro si www.infoest.ro
0 Comentarii