Romita Mălina Constantin isi lanseaza cel de al 4-lea volum, TOTEM, la Targul International de Carte Gaudeamus

Poezie, totem și ideal

Fiecare   poet   are   o   reprezentare   personală   a   creației   și   a   procesului   creator   care   o

însoțește. Pentru Romița Mălina Constantin, poezia intră în această ecuație fără necunoscute:

poezie, totem, ideal. Este aceasta  ecuația  noului  volum,  Totem, volum în  care  confesiunea alternează cu meditația, reflecția, imagistica realului, în profanul lui camuflat sau revelat în faldurile sacrului. Poezia configurează un realism intimist dat de voluptatea numirii obiectelor, de plăcerea de a fi înconjurată de ele și, mai ales, de asocierea dintre obiecte și sentimente, stări, trăiri, reunite în gândul integrator: „pentru tine voi coborî o vreme/ în lume/ voi îmbătrâni/ după forma și culoarea unui capot/ purtat când se aduce laptele în cartier/ voi înțelege taifasul picioarelor

tale...” Din această posibilă întâmplare, Romița Mălina Constantin deduce condiția dramatică a

poetului încorsetat de cercurile concentrice ale lumii: „...ești furiosul stăpân/ dintr-o specie rară/

pe care lumea în încrâncenare/  îl închide/  numindu-l poet”...

Pe retina zilei se așază imaginile care se cer înfiorate de  respirația  eterică animată de

cele „21 de gramede nostalgie” și de alte ingrediente: anemona plutind pe „frica (mea)”, apele

curgătoare ce duc cu ele un dor reverberat într-un „cot de lună”. A trăi este, pentru poetă, un

strigăt de victorie: trăiesc! – „trăiesc pentru mine/ numai pentru mine...”, „pe umerii aceluiași

necunoscut”. Apogeul țintit se află în interioritatea profundă, acolo unde sunt munți nevăzuți de

urcat și spre care spiritul accede incluzând ferestrele dinspre lume, acolo unde „linia orizontului

mai  așteaptă   cocori”,   iar  luna  „paște  într-o  grădină  albastră”.  Grădina   poetei   se  umple  de

aspirațiile, de speranțele, de darurile sale care rodesc în gândurile sale creatoare.

Romița Mălina Constantin nu este indiferentă nici la peisajele exterioare, extinderi, de

fapt, ale stărilor interioare, pe care le pictează înfiorat în acuarele delicate în pastel, anatomia

toamnei, amintirea zăpezii. Contingent și transcendent se armonizează, căci în anatomia naturii,

ea intuiește cum „cade veșnicia” – „te miri unde/ te miri cum”, în dramatismul unei lumi din care

a dispărut inocența – „copilul trage cu pușca în lebede”...

Punându-se   în   complexitatea   relațiilor   văzute   și   nevăzute   ale   imponderabilelor   și

inefabilelor lumii, poeta pare interesată mai mult de creație, decât de condiția creatorului. Ea

instituie un fel de negativism, pledând pentru antiliteratură, poezia devenind  apoezie: „aseară

spațiul m-a condamnat/ la seducție/ așa cum un model urmează pe altul/ la masa de lucru/ sau la

un pahar târziu de șampanie/ mi-a arătat importanța muchiilor/ ca pe ceva masiv/ interesant de

văzut/ a devenit prietenul meu/ după ce am purtat un monolog/ cum ar zice altcineva/ neștiind că

tocmai el/ m-a mângâiat precum un ilustru anonim/ pe care n-ai să-l mai vezi niciodată/ și-am

devenit mare/ precum Salomeea/ dintr-un dans pătimaș/ printre voal”.

Dacă spațiul te condamnă, timpul te poate răsfăța dându-ți sentimentul plenar al izbânzii

într-un „poem căptușit”, desigur, cu toate iluziile la purtător. Transformându-se într-un cireș

înflorit, ea se poate bucura de clipa de plenitudine, acordându-și dreptul regal la semeție: „cireșul

meu cunoaște trufia primelor flori...”

Desenul prozaic al realului se revelează în  hemoragii,  job, sindrom,  tun, în care poeta

apare în ecuația unor zile lipsite de transcendență: „Nu pot vorbi/ sunt zile în care uit că sunt o

iluzie...”, se confesează dramatic, căutând o cale de a comunica eficient și revelatoriu cu divinul,

convinsă de existența unei armonii care să permită transcenderea: „Dumnezeul tău găsește acolo/

Dumnezeul lui/ și Dumnezeul lui prin Dumnezeul tău/ te face fericit...”

În acest fel se revelează și simbolismul titlului volumului,  Totem, un fel de reper în

absolut pentru a liniști spiritul de invazia timpului istoric și a realului, pentru a realiza relația

dintre   fizic   și   metafizic.   Totemul   are,   pentru   Romița   Mălina   Constantin,   această   valoare

cathartică și mitologică – o anamneză care o ține în mitul personal pe care-l creează. Timpul pe

care-l imaginează este, deopotrivă, timpul real al istoriei și al duratei și timpul originar al mitului

transpuse în imaginarul poeziei.

Între aceste două lumi – cea aievea, reală în determinările ei spațiale și temporale, și cea

a-nchipuirii, ideală în determinările ei auroral-metafizice, ca un Cerber al propriei lumi, pe linia

de demarcație ce le delimitează insesizabil, se situează poeta. Privirea ei este întoarsă spre lume

pentru a-i înregistra imaginile, dar, mai ales, introspectiv, către propriul sine. În percepția lirică,

imaginile se topesc, invadându-i euforic ființa: „e atâta liniște încât un înger/ rătăcește în mine”.

Este îngerul-totem, propria emblemă care-i amintește de un timp originar, al plămădirii unei

mitologii recuperate printr-un suprem efort de anamneză. Din acest punct auroral, un centrum

mundi,   Romița   Mălina   Constantin   desenează   imagini   înscrise   într-o   proiecție   personală,   o

realitate ce se răsfrânge în determinările eului: „...am văzut cerul/ sub talpa zilei/ și-am râs/ nu

trebuie   să   scriu/   nici   măcar   să   vorbesc/   despre   câinii   abstracți   așezați   în   cerc/   la   poarta

cimitirului”...   Exacerbate,   simțurile   înregistrează   văzutele   și   nevăzutele   pe   firul  subțiatei,

nemicșoratei vieți, percepând nimicul, acela care, arghezian, răsare nici nu știi de unde și când...

Romița Mălina Constantin reține și în alte poezii –  între   două  oglinzi, de exemplu,

fragilitatea acestei situări, deducând de aici, fragilitatea și tragismul condiției umane. Între două

oglinzi, două stări, între alternative, se află însăși existența cu tot ceea ce implică ea ca trecere și

devenire: copilăria cu chipul mitic al mamei, „primul inorog” și „păpușile lovite de copita lui”.

În confesiuni, se relevă portretul eterat al eului în încercări atinse de o dublă disperare –

pe de o parte, bucuria de a trăi, pe de alta, temerea extincției. Nu doar timpul devorează, eul

însuși se simte supus unei teribile autodevorări: „azi trupul mi-a alunecat într-o lume străină/ m-

am lepădat de piele...” Fragilitatea conștientizată a ființei este transcrisă în versuri dramatice:

„treceam în brațe cu propriul bob de nisip...”

Viața este  alergare,  eterna alergare, iar poeta o contemplă  de departe, înregistrându-i

esențele. Câinii, un laitmotiv, care-i traversează gândurile, care-i înfioară temerile, ca sugestie a

instinctelor care țin la nivelul de jos spiritul, îngreunându-i transcenderea, sunt concurați de

sentimentul dezmărginirii, de motivul aspirației spre cer. Dumnezeu, „Dumnezeul Dumnezeilor

mei”,  lumina   transcendentă  reprezintă  alternativa   absolută  prin  care   se   încearcă   permanent

contrabalansarea prozaicului. În această  desprindere, în „strigătul de la capătul cuvântului”,

trupul își simte un nou puls și se poate abandona zborului.

Liniile pe care le simte poeta traversându-i imaginarul nu sunt doar obstacole, bariere sau

limte, ci, mai degrabă, un bruiaj al imaginilor care fac dificilă cunoașterea sau care păstrează

misterul acceptat ca parte a miracolului lumii: „când se întunecă/ lumina se adună în foi/ din

mers” și atunci „frumusețea nu e cum pare”, ci așa cum o vede ochiul însetat de idealul clipei.

Romița Mălina Constantin meditează la teme grave privind trecerea, condiția omului în

complexele relații temporale și spațiale, fragilitatea și temeritatea condiției creatorului într-o

lume tot mai indiferentă față de valorile spiritului. În faliile și cuantele unui astfel de timp

receptat în tragismul lui, o posibilă soluție de salvare existențială este posibilitatea de a-ți acorda

șansa unor repetate  nașteri, reluări dintr-un punct originar al propriei deveniri: „pun punct//

oriunde în lumea asta/ copacii au trahee către înalt”. În orice aspect banal se poate revela un

miracol: „...alături stă pasărea îngerului/ într-un ciob”, chiar și atunci când „Dumnezeu tace”.

Contrastele țin de specificul vieții, spiritul este mereu  în mișcare, în roata tipului, perceput cu

„celălalt ochi”, pregătit pentru receptarea veșniciei.

   Între prima poezie, sâmbăta, sugerând un sfârșit prin trimitere la Geneză, dar un început

al sfârșitului pentru Romița Mălina Constantin care se trezește, ca Sylvia Plath, în același pantof

constrângător al tatălui și al destinului limitativ („hainele îmi sunt prea mici/ verific în oglindă/

port un neg sub sânul stâng/ poate locul de odihnă/ al unui fluture nenumit// îmi voi scoate

pantofii de cenușăreasă”), și ultima, goana, fluxul ideatic îi răsfânge trăirile, stările, așteptările,

iluziile. Ca sinonim al eternei alergări, goana poetei începe în aventura conștiinței, acolo unde și

atunci când realizează că orice act de cunoaștere se desăvârșește prin autocunoaștere: „am plecat

din mine/ și m-am întors/ ca să pot iubi...”

ANA DOBRE