- Valeriu Ion GAGIULESCU -


Câteodată mă întreb și eu, într-o doară, oare copiii de azi pot să-și imagineze o existență cotidiană în care să nu mai existe, dintr-odată, uite-așa, dintr-odată, nici curent electric la domiciliu, nici radio, nici telefon , nici televizor, internet, tabletă, smart phone....?!
Pentru că, precum vă zic, eu am apucat, cu adevărat, timpurile în care nu am avut acces la aceste facilități ce astăzi fac parte integrantă din viața curentă.
Războiul se terminase nu de multă vreme. Când am ajuns la Turnu Măgurele, în iunie 1946, terminasem clasa întâia primară. Eram în prima mea vacanță de școlar și, firesc, am început să-mi caut tovarăși de joacă. N-a durat mult ca să-i aflu. Cu unii dintre ei mă mai întâlnesc și azi! Din păcate, din ce în ce mai des cu mai puțini. Sunt prietenii de peste șapte decenii care s-au consolidat prin viață și au început prin joacă. Căci joaca este cea mai importantă activitate din viața oricărui om. Fără să realizezi, desigur, tu copil fiind, joaca te formează pentru viață! În primul rând pentru că oricare joc are reguli. Și este important să știi că aceste reguli trebuiesc respectate. Această deprindere, odată dobândită, te va urmări toată viața ta. Mai apoi, prin joc, afli implicit importanța colectivului, a unei echipe, a solidarității umane, până la urmă. Și cum ne jucam noi, pe atunci ?! Ne având televizor, radio, telefon mobil, tabletă sau alte alea ca acestea!?
Păi, ne jucam, mai ales,în aer liber! În orice anotimp! ”Fugita”, ”Ascunsa”, ”Cățărata”,”Bâza”, ”Țurca”, ”Fotbalul de maidan” toate, toate aceste jocuri presupuneau mișcare, dinamism, abilitate, rezistență, istețime, tenacitate, abnegație, spirit de sacrificiu, solidaritate, corectitudine, păstrare de taine...! Habar n-aveam noi despre semnificația semantică a respectivelor noțiuni dar le practicam îndârjit de dimineață până seara, zi cu zi. Și astfel ne-am pomenit crescând, puternici și sănătoși! Dezvoltam anticorpi când ne dezinfectam, cu propria urină, câte-o mică zgaibă sângerândă sau o zgârietură dobândită la meciul jucat desculț, evident, sau la aterizarea forțată din vreun pom, de pe un gard sau chiar de pe acoperișul vreunei ”aplecători”. Ne imunizam mâncând verzituri pe care le pândeam să nu ajungă să se coacă prea tare. Să fie, cel mult, pârguite! Și cele mai bune erau, firește, cele care erau furate din curțile altora! Ce haz are să te saturi cu corcodușele din bătătura ta! Mergeam, în haită, să ne scăldăm la ”Gropan” Unde, dacă reușeai să ajungi la malul opus, aflat la vreo maxim cincizeci de metri, erai considerat înotător! Până atunci te mulțumeai să fii doar un mormoloc care se bălăcea alături de bivoli sau oi, prin noroi, aproape de mal, căci ”adâncul” începea brusc după vreo doi metri! Nici o râie, nici un virus nu s-a prins de noi! Ce piscină cloraminată...ce salvamar angajat...Vax! Sau făceam câte un ”sprint” până la Cetate, uneori chiar și de două ori pe zi, desculți prin praful acela călduț pe care nu o să-l uit niciodată! Vămuind, din fugă, viile și bostănăriile! Aia aventură! Și timpul trecea, trecea, noi ne cam mărisem și, ce să zic, pe neștiute, am cam fost cu toții injectați cu un microb de care se pare că nu ne-am lecuit nici azi! Am dat de patima lecturii! Și am început să citim, să înghițim, pe nemestecate, metri cubi de sfântă literă scrisă! Pe nealese. Din orice domeniu al beletristicei, al literaturii de fapt. A început o competiție specială. Care a citit mai mult decât altul! Și care poate să povestească mai mult și mai bine, când ne adunam în curtea lui Nicu(Gae) Marinaș unde era Atelierul de Tâmplărie Mecanică a lui taică-său. Printre stive de scândură, așezați pe talaș. Acei ani, de prin 1949 și până prin 1953, când am terminat cursul elementar, au fost anii în care s-a format ” baza fundamentului temeliei de jos” (!) a culturii noastre generale, care s-a consolidat în Liceu și s-a desăvârșit apoi cu timpul. Și cam ce citeam noi, pe atunci?! Tocmai depășisem, nu de mult, magica, miraculoasa și absolut necesara vârstă a poveștilor, a basmelor, a legendelor istorice, a znoavelor , zicătorilor și proverbelor. Cine nu a trecut prin etapa Ispirescu, Creangă, Anton Pann, Bolintineanu, Frații Grimm, Perault...este cu siguranță un vătămat. Dar noi, crescând, aveam acuma nevoie de modele, de eroi din viață, nu din povești! Și au început să trăiască lângă noi, cu noi, eroii nemuritori ai lui Dumas-pere, mai întâi și întâi! Păi cum să nu admiri și să vrei să fi întocmai cu acei care aveau extraordinară lozincă : ”Unul pentru toți, toți pentru unul”! Doamne, câte nuiele s-au transformat în florete! Câte garduri au fost văduvite de șipci devenite spade! Câte dueluri, pe viață și pe moarte, s-au purtat pentru ca Binele să triumfe! E-iii ?! Ce ziceți, învățam ceva din cărți, nu-i așa? Dar spiritul de sacrificiu al lui Alexandr Matrosov, care a acoperit cu pieptul ambrazura nemțească pentru ca plutonul lui să treacă mai departe? Dar ”Povestea unui om adevărat” , Alexei Meresiev, care s-a întors la manșa avionului de vânătoare, după ce i s-au pus proteze la ambele picioare?! ( Bine, nu auzisem noi atunci despre comandorul Gheorghe Bănciulescu, care a fost primul pilot din lume care a zburat cu proteze duble! Nu era cazul să știm prea multe!) Dar eroii din Krasnodar? Membrii ”Tinerei Gărzi” ? Oleg Coșevoi sau Zoia Kosmodeminascaia, care s-au jertfit în lupta cu fasciștii? ( Nici acum nu știu dacă era potrivit ca ”Școlii Centrale de Fete - Elena Doamna” ,din Capitală, să i se dea numele acelei Zoia, multă vreme!) Nu prea aflasem noi, atunci, prea multe despre Măriuca Zaharia, nici despre căpitanul Ignat, nici despre caporalul Mușat, e drept, dar aveam nevoie de modele, nu? Și ni s-au dat, ce să-i faci! Așa erau vremurile iar Armata Roșie Eliberatoare era cu noi, lângă noi. Nu venise, încă, anul 1958! Apoi a venit la rând Jules Verne! Neasemuitul vizionar și deschizător de drumuri! El, care, prin ciclul său de scrieri ”Călătorii extraordinare”, ne-a deschis orizontul cunoașterii și ne-a înflăcărat imaginația. El care ne-a dat eroi de seama Căpitanului Nemo, a lui Michael Strogoff, a lui Dick Sand, a Copiilor Căpitanului Grant...Câte călătorii am făcut noi acasă, cu atlasul în față, imaginând că suntem acolo, departe, descoperind oameni noi, tărâmuri noi! Ce exercițiu de imaginație! Și...cum ne mai jucam noi pe atunci, fără televizor sau smart phone? Cum ne puneam în valoare acumulările? Ei bine, ne adunam vreo trei, patru, luam niște foi de caiet, scriam drept întrebare ” Țări, orașe, ape, munți, eroi literari, cai celebri, câini celebri, actori, artiști...” și mai știu eu câte altceva. Apoi unul începea să spună alfabetul în gând. ”Stop” zicea altul. ” Am ajuns la litera ”M” ( bunăoară) spunea primul. Atunci, la un anume semnal fiecare începea să scrie repede răspunsurile, contra timp evident. Cam cinci minute, de obicei, depinde la câte rubrici erau de dat răspunsuri! Câștiga cel care avea cele mai multe răspunsuri bune! Joc amuzant și, mai ales, folositor! Nu cred că ar mai pasiona pe strănepoți! Ei au răspunsuri la purtător cu viteze de 4 G pe telefon! Dar ...ce dor mi-e de vremea de atunci. Care a rămas Istorie și pe care m-am încumetat să v-o expun, selectiv și obiectiv, dar sincer...așa cum am trăit-o ! Vă doresc tuturor, dar mai cu seamă celor foarte tineri, viață frumoasă și plină. Trăiți CLIPA, dragii mei! Trece neînchipuit de repede, vă rog să mă credeți.