– Virgil ANDRONESCU –
Tatal meu, fost om al clasei muncitoare, de douazeci de ani s-a convertit in agricultor si inca unul cu stiinta muncii campului. Chiar si cand se afla in campul muncii industriale se ocupa de ceva gradinarit in timpul sau liber, putin de altfel. Multumita Domnului si datorita muncii sale reuseste, chiar si dupa un an de la ivirea unei probleme grave medicale, sa-si tina ,,la punct” curtea ce masoara vreo 4000 de mp si sa aiba cele necesare traiului. Nu spun toate astea pentru a scoate in evidenta vreo bogatie materiala, ci din cauze pe care le veti dezvalui dumbeavostra cititorii aceste pastile din izolare. Revin la perioada cand teoretic era omul proletariatului, cand isi castiga paine pentru familie slujind la intreprinderea statului. Una dintre cele mai mari din Romania. In timpul anilor de serviciu, aproape ca nu trecea luna si era cautat insistent de catre directorul de atunci. ,,Tovarase Gabriel, chiar nu vrei domn’ne sa te facem membru de partid?” Dupa vreo cativa ani de tocat continuu creierii, directorul zelos a aparut din nou, de acesta data cu o oferta pe atunci foarte tentanta si la care nu ar fi renuntat nimeni: ,,Uite Gabriele, daca te inscrii in partid iti dam apartament cu doua camere, ca aveti trei copii, si iti dam si butelie, numai sa devii de-al nostru!” Imi povestea taica-meu ca il cam pusese pe ganduri dar ca onoarea sa de om s-a repliat imediat si a raspuns: ,,Uite ce este, tovarase director: ,,Lasati-ma sa merg acasa si sa vorbesc, sa-mi intreb nevasta si am sa va dau un raspuns!” Tata se ocupa si pe atunci, ca si dupa ’89, cu apararea drepturilor angajatilor, cotiza la sindicat si cam atat. Tot timpul a fost un om demn, cautator si alegator al dreptatii si adevarului, tot timpul un revoltat impotriva nedreptatilor sociale. Tin minte ca aproape seara de seara, impreuna cu el, ascultam postul de radio Vocea Americi, rareori Europa libera, la o galena furata de mine din receptorul unui telefon public cu fise. Cuplam galena la un aparat, ce imita o minge de fotbal, cautam fregventa respectiva si ascultam ceea ce se putea prinde. Se-auzea cand cu turbulente, cand binisor, dar ascultam si intelegeam… Erau seri, joia apoi sambata, cand ascultam emisiunile fotbal minut cu minu, retrospectiva europei fotbalistice, Cenaclul Flacara al poetului- pe atunci, Adrian Paunescu si luni seara aveam parte de teatru radiofonic. Sunt convins ca acele seri de teatru radiofonic mi-au dezvoltat imaginatia caci parca acei actori minunat jucau pe o scena ce se afla chiar in fata mea, de fapt in interiorul mintii mele se intampla minunea. De la posturile ,,agintuilor strainii” intelegeam ceea ce se intampla cu tara mea si cu lumea intreaga, atat cat intelegeam la acea varsta. Imi spune tata, mie si fratilor mai mici: ,,Sa nu va prind ca spuneti ceva la scoala sau in alta parte ca nu stiu ce va fac! Ma ridica militia si o sa muriti de foame fara mine.” Dupa zisele astea, tragea perdeaua de culoare inchisa cu acoperea bine fereastra si incepea sa caute… Ca-i gasea pe americani sau pe nemti era bine oricum. Si uite-asa, la lumina lumanari sau a lampii cu gaz lampant, ori mai tarziu cu o lampa cu carbid facuta la atelierul fabricii sau cu o baterie de motostivuitor de 24v la care conecta firele unui bec de far luat de la un electrocar, ascultam in liniste si pe muteste, fara alte comentarii. Mergeau la serviciu, de cele mai multe ori in schimburi, unu, doi si trei pentru a fi cineva cu noi trei acasa. Se intampla sa ramanem si singuri in casa, cu mancarea si olita langa noi atunci cand ambii parinti lucrau in acelasi schimb. De cele mai multe ori noi suntem sub vremuri si nu invers. Pierdeam timpul jucandu-ne ibn casa si cand mata si tata ajungeau acasa ne ascultau la temele pentru urmatoarea zi de scoala, ne verificau la poezii si la operatiile aritmetice, ne corectau unde gresisem, caci primul lucru pe care-l aveam de facut- dupa ce ne spalam, mancam si dormeam putin, era sa ne pregatim temeinic pentru si dupa orarul ,,de maine”. Ultimul control era la carnetul de note. Toate trebuia sa se incadreze, dupa cerintele parintilor si dupa puterea noastra, in baremul binisor si foarte bine. Depindea dupa cerintele materiilor zilei urmatoare. In timp ce noi mai buchiseam suplimentar, tata manca si se aseza pentru o ora la somn. Se trezea si iesea sa trebaluiasca prin curte. Muncea impreuna cu maica-mea pentru binele familiei. Intr-o zi, nu imediat dupa ultima discutie cu tovarasul director, i-a zis mamei despre sacaiala de la serviciu. Au discutat, ca asa se facea la noi in casa, si au ajuns la un numitor comun dar numai pe jumatate din problema. Nu-i spusese tata chiar tot. Doar de apartament si butelie. Asa considerase el. Au refuzat oferta pe motiv ca avem casa, curte mare si destule oratanii pentru a duce o viata linistita si indestulatoare. A trecut vreme, a venit vreme si din nou s-a trezit cu tovarasul pe cap. ,,Ai vorbit tovarase, ai discutat cu sotia? Spune-mi ca azi mergi la cadre si depui Cererea asta, dupa ce o scrii.” L-a asculta tata apoi a vorbit calm si distant fata de conducatorul intreprinderii cat si de problema ce-i cazuse de cativa ani pe cap. Se agatase de el ca ciulinii uscati. ,,Tovarase director, am stat si eu de vorba cu muierea mea si mia spus ca daca ma inscriu in partid divorteaza si pleaca la ma-sa, ma lasa cu trei copii pe cap si nu cred ca partidul are nevoie de asemenea oameni. Butelie nu vrem ca avem, la apartament nu-i mai bine de crescut copiii decat la curte! Dati-le cui are nevoie.” Directorul il privea atent si nu-i venea sa creada, zbarcea fata mirat dar parca si putin suparat de refuzul angajatului. Bine Gabriele, bine dar sa nu-ti para rau mai tarziu, mai tarziu vei avea nevoie de noi si… Astia de la partid o data te roaga, sa stii!” A plecat si niciodata nu a mai revenit cu cererea. A venit decembrie 1989 si l-a prins tot angajatul aceleasi intreprinderi. La un moment dat fabrica era in curs de privatizare si conducerea comunista era pe faras. Vantul schimbari parea a bate inspre bine. Dar nu a fost asa. Aveam deja 17 ani si intelegeam altfel treburile. Un nou director se arata la orizont, unul democrat dar tot iesit din incubatoarele partidului. Pe vremea aia se dadea marfa prin fostele tari sovietice, se dadea pe incredere ori clientii veneau si cumparau cu cecuri false ori fara acoperire. Unele vanzari se faceau pe cash si pe comiaioane. Asa ca marfa pleca ,,in afara” si banii nu mai veneau niciodata. Se apropia falimentul. Nu mai exista nici partidul ocrotitor, nici sindicatul intreg. Gasti sindicale apareau de la o zi la alta. Muncitorul de jos se apara, isi cerea drepturile cum stia si cum putea. Noul director, un fost subingineras lucrator la TESA a preluat fabrica. Incetul cu incetul. Dupa vreun an de neprimirea salariilor, ori de primire cu taraita acestia s-au adunat si-au facut greva. Revolta era mare, le ajunsesera cutitul la os. Au fost mintiti si au incheiat protestu. La cateva zile, vazand ca nu sunt chemati la birouri sa li se dea salariile s-au adunat din nou in curtea fabricii oprind lucrul. Clientii asteptau marfa, parte din marfa se apropia de expirare. Ziua urmatoare nu au mai fost lasati sa intre pe poarta inteprinderii. Au incercat sa forteze paza si au fost intampinati cu o arma de vanatoare de catre noul si democratul director. Au fost amenintati ca vor fi impuscati. Oamenii s-au strans grupuri-grupuri, s-au sfatuit si au decis sa mearga peste conducere. Din multimea de muncitori, doar tata si inca doi s-au hotarat sa mearga pana la capat. Restul s-au pierdut pe drum. Castigul ar fi fost oricum pentru toti, dar pana in biroul cu pricina au ajuns doua persoane: tata si un coleg cu familie mare. S-au certat cu seful, au discutat, au negociat si au obtinut restul de salarii datorate numai pentru primele sase luni de cand incepuse necazul. Celelalte sase luni ramasesera ca la-nceput. Era bine si asa, pentru moment. Au castigat toti muncitorii. Dupa aproape o jumatate de an tatal meu a fost pus pe lista concediatilor ,,cu Ordonanta”. Mai avea un an pana la pensionare. A incheiat socotelile cu fabrica, si-a primit lunar banii Ordonantei de disponobilizare si s-a apucat de munca pamantului. A plantat vie, si-a cumparat si inca vreo trei capre. Toata copilaria mea, cand nu eram plecat…, am pasut capre. Mai tarziu ne-am luat si-o vacuta care a fata, aveam doua vaci si vreo patru capre asa ca trebuia un atelaj pentru un magar sau un cal. S-a cumparat atelajul pe patru roti de dacie, mare dar usor ca vantul, s-a cumparat un magarus de vreo trei ani si pana aici toate bune si frumoase. Se terminase cu Legea 18/1990 de improprietarire si restituire a pamanturilor furate de comunisti, o mare bulibasala si o hotie pe fata care au condus multa lume prin salile tribunalului. Bunica mea s-a judecat vreo cinci ani pentru o palma de pamant, una dintre jumatatile curtii de acum, mamei i-a fost spart capul cu sapa de catre vecinul venetic. O lupta oarba pentru pamantul ce mai tarziu avea sa fie parasit si lasat parloaga din motivul imbatranirii celor ce-l primisera, al plecarii tinerilor in tara si peste hotare, al lipsei utilajelor mecanizate si din cauza faramitarii alambicarii la care fusese supus. Am fost prezent la tribunal, am vazut si-am auzit multe grozavii inchiate dramatic si chiar tragic. Pe atunci, in prima parte a anilor ’90 economia se scufunda, somajul era urias, salariile erau distruse de inflatie, banii se devalorizau de la o zi la alta. Cumparam cat puteam cu banii jos si pana la pensiile urmatoare luam pe datorie, pe caiet. Cum venea pensia aproape ca in intregime se ducea pe datoria scrisa in caiet. Se terminasera si proviziile de hrana, provizii facute in ultimii ani de munca ai tatalui meu. In vremea cand lucra nu duceam lipsa de trei-cinci banane, trei kg de portocale, mai ales in preajma sarbatorilor de Craciun. Altii copii nu aveau parte de asa ceva si nici de ceea ce mai aveam ca bonus la acea vreme, vorbesc de ultimii ani ai dementului deceniu ’80. Eu eram mai mult plecat… In vremurile inceputului democratiei aveam in gospodarie un porc, o capra, peste suta de pasari, zarzavaturi, o vie imensa, porumb si painea ce o facea mama ori bunica la test. Apoi a venit tavalugul democratiei. De fapt, la timpuri noi tot ei! Am trecut prin timp si vremuri fiind o familie unita si la locul ei, verticali si cu Dumnezeu in suflet. Dupa anul de Ordonanta, tatal meu a iesit la pensie si de 20 de ani munceste mult mai mult decat atunci cand facea parte din clasa muncitoare. Ingrijeste florile, cultiva pamantul, are grina de pasari, de multi ani nu mai are nici capre, nici vaci, nici magarus si nici caruta. Dar cat este curtea de mare pe atat de plina este cu de toate. Pe jumatate din curte a cultivat porumb, lucerna, grau. Astea toate au fost, acum e totul la relaniu. Au si parintii mei o varsta si probleme de sanatate, sa ni-i tina bunul Dumnezeu pe picioare! Ai mei mai au si ceva pamant la o asociatie si la fiecare final de ani primeste aproximativ 1000 de kg de grau, e pamantul primit mostenire de mama mea de la parinti. Tata pune tot graul intr-o lada mare si in saci. Nu-i deloc foarte curat graul, neghina isi are si ea locul in saci. Dar vine vremea cand fse incinde acolo si incepe sa se strice. Ca sa nu se strice tot, ia de deasupra pe cel ,,aprins” si-l arunca la pasari. Cel ramas este intins pe folii de celofan si lasat sa se usuce in spatiu deschis. ,,Daca ai un sac cu grau si o parte din el se strica iei boabele mucegaite si le tratezi, iar de graul bun ramas ai grija sa nu se imbolnaveasca si el. Nu arunci intreg sacul de grau! De esti nechibzuit la minte, arunci tot si ramai sa mori de foame. Practic nu arunci nimic. Asa e si cu oamenii si cu lumea! Asculta si retine!” Asa exemplu mi-a tot repetat tatal meu. Asa-i si cu oameii azi, asa-i si cu omenirea. Prin asa vremuri am trecut, prin asa vremuri trecem. Tatal meu, fost om al clasei muncitoare, de douazeci de ani s-a convertit in agricultor si inca unul cu stiinta muncii campului. Chiar si cand se afla in campul muncii industriale se ocupa de ceva gradinarit in timpul sau liber, putin de altfel. Multumita Domnului si datorita muncii sale reuseste, chiar si dupa un an de la ivirea unei probleme grave medicale, sa-si tina ,,la punct” curtea ce masoara vreo 4000 de mp si sa aiba cele necesare traiului. Nu spun toate astea pentru a scoate in evidenta vreo bogatie materiala, ci din cauze pe care le veti dezvalui dumneavostra cititorii aceste pastile din izolare.
0 Comentarii