A NOUA ZI

 - Liliana TOMA -

În cădere înaltă, adună dimineți izvorâte în firave-anotimpuri ce zgâlțâie cocoașa lumii și cioburi sticloase, dintr-un alt timp, ce nu mă mai încape, plouă fulgi de lumină pe curcubeul verilor ce-și dezbracă spicele în unduiri răcoroase. Și-n fiecare dimineață merg pe același drum bătătorit, căutând colțuri ascunse, întunecate, pe care nu le vrea nimeni, pentru că nimeni nu cântă-n întuneric, pentru că nimeni nu-și mânjește ziua cu pene arse de păsări scoase din uz. Între răsărit și apus, îngeri cosesc albastrul norilor și atunci durerea plânge în tăceri de stâncă, de ploi văduve și reci. Și merg prin aceeași pădure și recunosc copacii, îi știu pe de rost - doar ei nu mă mai știu pe mine - le știu unghiul dintre crengi, surâsul bont spre soare, le pipăi clorofila cu buze arse de tremur și aceiași pași nesiguri pe cărarea ca un semn de întrebare cocoșat de neliniști... Când tălpile își odihnesc mersul, arce de cerc deschid bolți semănate cu siluete în alb-negru..e o poveste cu zare deschisă, în care nu văd orizontul, dar știu că-i acolo, undeva, pândește vremea s-o rotească îndărăt...

Unde se risipesc zările când se deschide pleoapa dimineții, grămădind timp și slăbiciuni desenate pe marginile unui surâs abia trezit din somn?

Până când, de-atâta amar de dimineți căzute în singurătățile unui miez de adevăr, voi mușca vocale strivite de buze-văpăi, să-mi înflorească din ele trepte de urcat alte și alte Golgote? Și căderi în ceruri din care se-adapă păsări cu aripi lovite de tristețea rostirii în care pun inimă de lacrimă?!?! Cele mai frumoase căderi sunt ursite în tremurul sângerat al frunzei, în lumina genelor albe , sărutând zorii oglinzii, în ispita mărgăritarului adânc înfipt în coapsa scoicii, cavaler al epifaniei, arhanghel mut, vânturând lumina vremurilor...

Cad gânduri ca frunze ostenite de verde și degete ruginite baletează golul dintre căderi, amar, ca o oboseală infertilă, sângerând umbra rănilor fierbinți...cad vise din lumini și se sting în semne de-ntrebare rămase agățate în trunchiul razelor de lună...trag marginile lumii să-mi învelesc răsuflarea ...La adăpostul visului, somnul așterne culcuș bătăilor de neliniști. Mă-nchid în pumni și dau să plec, dar cerul șiroiește-n rugăciuni și scrie odiseea mai departe, tot mai departe...

Spre nord, prin sud (file de jurnal)

Drepturi de autor rezervate

SURSA; Liliana Toma | Facebook