CRONICA la cartea „Semne și cuie” de Virgil Andronescu

 - Elisabeta FURTUNA -

Note de cititor:
Cum l-am citit pe poetul Virgil Andronescu

Poeții se nasc, nu se fac! Poeții  nu scriu poezie, poezia îi scrie pe ei!

Între aceștia, adevărații, Virgil Andronescu, poetul, nu scrie poezie. N-are cum, fiindcă poezia îl scrie pe el, conform postulatului enunțat.

Volumul poetului Virgil Andronescu „Semne și cuie” e un volum care ne oferă ca pe un dar, zic eu, o poezie de factură „pulsatorie”, o poezie liberă, vie, a cărei zbatere, după cum însuși autorul afirmă „se manifestă precum pulsul cordului fetal în pântecele unei mame” (fragment din motto).

Volumul  certifică încă o dată o existență poetică, poate în parte contaminat de Nichita Stănescu.  

Chintesența  volumului este creația poetică născută din suferință și jertfă care duce spre mântuire, modelul fiind christic.

Pentru poetul Virgil Andronescu semnul e poezia, cuiul e suferința. Poezia ca semn al sinelui e stigmatul christic, semn al grației divine, e extazul născut din suferință – cuiul – , iar poetul e răstignitul. Poezia devine astfel o transfigurare a suferinței poetului.

Virgil Andronescu nu e un poet religios în sens canonic, însă e un poet profund pios, în sensul de închinător la picioarele sfintelor cuvinte.

Așa l-am văzut, așa l-am citit, așa l-am înțeles privindu-i sufletul poemelor sale cuprinse în volumul prezent, în care i-am simțit „poezia pulsatorie”.

Aceste opinii sunt ale unui cititor de poezie, un cititor de Virgil Andronescu, pretențiile revinindu-le celor îndreptățiți.

Primul poem intitulat „Toți Îl ucidem în fiecare zi!”  al volumului de față, „Semne și cuie”, este  un poem –  manifest, o profesiune de credință, o ars poetica, în opinia mea.

Enunțul exclamativ din titlu „Toți îl ucidem în fiecare zi!”și interogația retorică tulburătoare, din primele două versuri ale poemului „Ce înseamnă să trăiești…/ Să mori valorează mai mult?” ne relevă existența unui poet în ipostaza cugetătorului care meditează la răspunsuri fundamantale (viață, moarte), temelii ale zidirii ce va să fie.

Existența sa în nemărginite hotare, hotarele poeziei, înseamnă lepădare de sine. Modelul e christic:

„Existând…Pe tine te părăsești…/ Negând viața. E gestul acela…/ Doar renunțând…!/ Răstignit…”

Poezia, ca strigăt adânc al durerii născută din tragismul faptei: „Eu L-am omorât pe Christos!”, strigăt ce amintește vizualizând expresia figurii  celebrei picturi a lui Edvard Munch „Strigătul (Țipătul)”, e mântuire prin mărturisire: „Făcând pactul cu Litera și Cuvântul…/Împlinirea este mântuirea și-atât!”

Poezia pentru cel născut nu făcut poet e jertfă de sine și de ceilalți: „Te jertfești. Pe ceilalți…după tine…”, pe modelul christic mai sus amintit. Iisus moare pe cruce, omorând păcatul, răscumpărându-i pe toți. Asemenea și poetul, stă pe cruce „răstignit” răscumpărând semnele!

Poezia și Suferința născătoare de poezie sunt așadar, pentru poetul purtător de „semne și cuie”, mijloacele directe de pătrundere în nemărginirea timpului, în sfintele lunci, acolo unde, așa cum spunea emblematic  Eminescu doar „…păsări ca el/se-ntrec în cântări.”

Opinia mea!

În tonalități colocviale, prin jurământ de credință în fața sinelui – trup: „îți jur…îți jur…îți jur” călcând nebănuite trepte, poetul urcă spre continua devenire a sinelui – spirit, devenire nematerialnică și nemitarnică, prin exuvii repetate, printr-o kenotică mișcare renunțând la primul care, așa cum spune el însuși: „iscă neliniștea!” penru cel de-al doilea, „prin lepădarea de sine”. Urcușul  „până dincolo de veșnicie” îl face cioplindu-și, din semne însângerate de cuie, templul sinelui- spirit: „îți jur că nu mă voi îndrăgosti de tine,/ că nu te voi iubi niciodată…/ pe dragoste îți jur, pe roșul din mine./tu ești trupul care iscă neliniștea!….și-ți jur…/că nu te voi iubi niciodată, nici măcar/pe poetul din tine, ci numai acea amintire/zgâriată adânc în sufletul ce-o poartă…!” , poemul „Lepădarea de sine”.

Situat deopotrivă într-un timp mitic, fabulos și biblic, poetul își revendică existența spirituală prin trei stări esențiale: a scrie „am  trăit cândva demult/ când încă se mai putea scrie/”, a iubi  „…când încă inima/ îmi ardea mocnit” și a trăi liber: „când încă destinul/ nu-mi era înlănțuit”, însumându-și-o în ființa sa androginică sau adamică doar pe Ea (femeia): „în mine mai trăia doar o femeie”. În afara acestui timp îi rămîne doar „a scrie”: „acum vorbesc ca un mut/ prin semne de poezie.”, semne curate și adevărate „albe ca oasele din pământ”, dar încătușate „înlănțuite de scânduri și cuie”. Interogației „cine oare mă acultă?” poetul însuși îi răspunde într-o imagine picturală în tușă groasă, ternă și gravă ce conturează un orizont pustiu „doar cerul gol/ și negru pământul”.  Poemul „Cuie și Semne”

Ființial poetul  stă sub semne: al damnării, al unui fatidic destin „cum e să te îngropi în sine și-n uitare de viu/să nu plângă nimeni…părinți ori prieteni/și blestemate iubiri” sau al semnelor opuse ireductibil: iubire – ură, viață – moarte.  Eros și Thanatos sălășluiesc laolaltă într-un echilibru precar balansând între dreptul divin la pasiune, privilegiu care îl unicizează, suindu-l spre ceruri interzise: „am văzut cerul, am trăit nemuriri” – Eros – și căderea, durerea, blestemul, moartea căreia „blestemați îi sunt colții”, sufletul îi este beteag, „…betegit de blestemate iubiri”,… gândul „atârnând într-un ștreang/ lângă visele-mi funebre/ sărutând pe cel ce-a pierit!” –Thanatos . Poemul: „Blestematele iubiri”.

Urmează o schimbare de registru. De data aceasta poetul, având deplina conștiință de sine, se autodefinește alternând între stilul cotidian, frust: „Eu sunt poetul/ cu P mare/ ce-și ține bancnotele/ de vise/ în buzunarele goale” și discursul religios al stilului biblic, ambele aduse în sfera stilului literar: „Eu sunt Cel ce sunt”. Făuritorul propriului univers poetic ni se comunică (el pe el, nouă, evident): „Eu sunt Cel ce sunt/ aici pe pământ!…/ Sunt Omul – Poet / spunând versuri…/fără bale la gură/ fără geamăt de bucurie”.  Dualitatea om – poet, transpusă în dualitatea om – eternitate, este, din perspectiva eului liric, refacerea întregului ființei alcătuită după chipul și asemănarea Tatălui, a „Celui din care toate se trag”: „Sunt omul/ sunt eternitatea…/sunt poetul/ cu sângele șiroind pe hârtie.” Ultimul vers al strofei citate e versul metaforă a efortului creator. Cine nu sângerează nu scrie, căzând pradă implacabilului sfârșit. Titlul poemului: „Cu P mare”.

Nu așteptam și nici n-aș fi crezut că va apărea în volum vreun poem care să schimbe direcția spre universul domestic, însă ca o respirație cu efect terapeutic, ca și cum scopul ar fi descleștarea, ieșirea din tensiunea maximă, aproape de mijlocul volumului stă blînd, așteptându-și lectura, un poem aparent ludic  în care iubirea diafană, eterică a doi fluturi simboluri ale imaterialului, ale stării celei mai înalte, ultimative, supreme, simboluri ale trecerii vieții, dar și speranței în nemurire, e dusă într-un zbor îngemănat de aripa lui și-a ei, contopiți într-o singură devenire, în nemurire: „Doi fluturi/ rătăciți prin iarbă/ doi fluturi/ fiecare cu câte o aripă/deasupra lor/ mâna Domnului/ drept cer./ Doi fluturi/rătăciți s-au întâlnit/ contopindu-se/ au devenit/ un singur fluture/ cu ambele aripi/ și-un singur zbor./Te voi lua cu mine/ în nemurire/chiar dacă fluturii sunt efemeri”. Promisiunea e biblică însă, dincolo de orice urmă de ludic,  amintind de legământul cununiei: „ați fost doi și veți fi unul, un trup!”. („Doi fluturi verzi”).

Rămânând în același univers,  din aceeași nevoie de încă puțină odihnă, textul „Poem pentru (di)amante” păstrează tonul cald,  privirea blândă, sufletul ușor. Până și maniera în care scrie cuvântul (di)amant, cu forma de feminin plural (di)amante folosindu-se de paranteza rotundă pentru a schimba sensul cuvântului, evocă același spirit ludic:  „E-atâta verde-n primăvara asta și-atâțea fluturi/ vezi în ochii mei și-apoi în ei te rătăcești/ în goana lor te pierzi. Strălucitori ca (di)amantele/ ce-n val de Dunăre-s născute la ceas târziu/ de seară trec prin val de Dunăre ca mute.” Însă  poemul se închide în sine, ca și cel de mai nainte, prin substituire – poetul – „(di)amant regal precum Iius” în registrul tonalităților biblice: „Am hotărât să-ți fiu amant: idilizatul (di)amant regal/precum Iisus a devenit amantul multora dintre femei/ din val de Dunăre născute,/ măicuțe negre mute.”

Poetul nu e un religios, cuvânt intrat sub semnul sinonimiei cu „credincios practicant”. Nu! Din seva versului se simte însă evlavia.

Mi-au atras atenția în mod special, versurile construite pe oximoroane în poemul  „În pas decadent”: „urc până în iad” (iadul nu e urcuș), ca apoi să „cobor trepte nevăzute (cobor – până în rai; raiul nu e coborâș). Balansul sus – jos este o metanoia în care se inversează cei doi timpi ai rugăciunii : sus – jos, urc la iad – cobor la rai: /… să văd cum…și ce îngeri / au curaj să mă privească./în ochi apoi să mă sărute!” scopul fiind înnoirea până la îndumnezeirea spiritului poetului . Omul – trup cară  „sisific, tot timpul”cu el, chiriașul: omul – suflet ”hrănindu-l cu iadul din rai” în așteptarea împlinirii visând ”…la raiul din iad.” (exemple pt evidențierea oximoroanelor).

Păstrând nota generală a volumului, reverberează în sufletul cititorului, cititor de Virgil Andronescu, glasul elegiac într-o altă splendoare de autoportret, făcut de această dată privindu-se nu în ochi de oglindă, ci de pământ. Poemul se intitulează „Ochi de pământ”: „Stă moartea-n ochiul/ strâmb…/Sunt omul/ de care nu are/nimeni nevoie,/ decât la nevoie./ Mereu între Cer/ și pământ…/Ochiul drept/ rămâne în mine…/ Eretic mereu./ ”. Omul, ființă – trup, în vremelnicia hotarelor lumii așezat, „ochi după ochi voi închide,/ pământul adânc se deschide,…” are conștiința dispariției prin moarte care îl pândește leonic și lacom, însă poetul,  ființa – spirit, are conștiința pătrunderii (intrării ) în „Sfintele lunci” alături de cei asemenea lui: „Cerul mă-nchide…/ în El.” 

La finalul poemului stă versul „Ochi de pământ!” care reia  titlul.

Acest vers exclamativ nu e oglinda ființei – trup, ci e oglinda triumfului ființei – spirit, poetul. E biruința vieții asupra morții. Christic!

În poemul „Întru iertarea tuturor semințiilor cuvintelor” se conturează, în dinamismul imaginii de început, gestul poetului care, ca odinioară sulițașul de pe Golgota, străpunge coasta hârtiei din care, sângerând țâșnesc cuvintele și, într-o ultimă încercare înainte de stingere, ridicând ochii spre cerul „luminaților lumii”, titlul își cere iertare în numele autorului vinovat, fiindcă „știe ce face”: „Străpung cu stiloul coasta hârtiei/ din interior sângerează cuvinte/ titlul ridică ohii spre cer:/ iertați-l, domnilor critici,/ că știe ce face / și fără voia noastră sacrosanctă!”. Subtilă prezența pluralului „noastră”: nu trimite textul în acuze, ci într-o observație implicită!

Penultimul poem „Celelalte cuie”  al volumului e un tulburător monolog liric adresat. Folosindu-se de oniric ca suport pentru comunicare între sine și mamă,   poetul, întrupare a lui Ioan, apostolul desemnat de Iisus să-i fie fiu „Maicii Sale îndurerate” are în sarcină „semnele și cuiele”adică (poezia și suferința). Asumându-și rolul de frate și fiu al  mamei ca imagine îndurerată a statorniciei, poetul transfigurat e purtătorul semnelor christice (Cel ce se jertfește, fratele tuturor, fiul Primei între femei) și al cuielor – purtătorul tuturor durerilor lumii în inima sa de poet de unde țâșnesc sângerând cuvintele poeme: „ Mi te-ai arătat în vis:/Erai cu Christos de mână/ Și aceea-i sângera,/ Celelate cuie/ Ți le țineai în palma ta./ El mă îndemna să vin/ Să te țin de mână./Și de cuie/ Să am grijă cum le țin./ Aveai chip de sfântă/ Și te bucurai de noi;/ Eu de tine,/ El de tine,/Și-am rămas/ Să-i ștergem rana,/ C-un sărut./ Amândoi/ de noi plângând.”

După ultimul poem din volum, „Zodia ursitoarelor”, în care cuvintele curg, sub vraja parcelor, în tonalități elegiace: „Eu și tristețea/Am fost născuți / De aceeași mamă!/ Încă mai suntem legați/ De același cordon ombilical./ Nici unuia nu i-a fost tăiat buricul/ Lumii mele/ Prins în foarfecul vieții/Ce mă tot moșește/Printre ursitoare de tot felul/ De toate rangurile”, cade cortina!

 Eu, cititorul de Virgil Andronescu, n-am mai putut să aplaud, deși o merită cu asupra de măsură, căci intensitatea, ieșită din magma cuvintelor purtătoare de „Semne și cuie”, m-a ars până la scrumirea cuvintelor. Am  rămas meditativă, reflexivă, nostalgică, tulburată, exclamativă, dar departe de orice formă manifestă de entuziasm frenetic.

Am șoptit, cu o profundă grijă, să nu tulbur liniștea: e profund, e meditativ, e elegiac!

Îi doresc doar  să rămână un „scriitor neoxidabil”!

Ecce poeta!

Fără îngăduința autorului și sper fără să se supere sau, dacă se supără, să-i treacă ușor, am îndrăznit să aduc un citat dintr-o viitoare carte „Cartea dezamăgirilor” pe care Virgil Andronescu o va publica, îi doresc eu într-un viitor cât mai apropiat.

E un fragment în care autorul se confesează spunând: 

„Nu m-a iubit nicio femeie într-atât de sublim încât să devin Poet. Nu căutați logică și sensuri ascunse în viața poetului, ceea ce vi se arată…acelea sunt. Iubiți-l așa cum e, poetul nu are nevoie de aprobări și nici de certitudini, el este și gata! Poetul trebuie lăsat liber în toate desfășurările sale: oriunde și oricum, trebuie numai înțeles. Artistul, numai el știe cum iubește… Trebuie acceptat și atât! Nimic nu se compară cu plăcerea nebună a unui Poet de a se autodesființa, închipuindu-și un cadavru și necropsierea lirică a acestuia într-o carte. De-abia acum, după patruzeci și cinci de ani, am înțeles că lupta mea de o viață pentru a modifica propriu-mi destin a fost o continuă eșuare și o revenire perpetuă la Punctul Inițial al Marelui Plan. Ca să fiu sincer până la capăt: datorită și din cauza Femeilor din viața mea!”

Îndrăznesc să-i răspund amintind postulatul cu care mi-am început prezentarea: „poeții se nasc nu se fac.”

Urzeala lor nu e a lumii acesteia, fie că se numește femeie care ar iubi sublim, durere, suferință sau oricum s-ar numi ea. Însă el, POETUL, doar el este cel care iubește, suferă și nădăjduiește sublim!

Virgil Andronescu la Europoezia 2020: VIRGIL ANDRONESCU - YouTube

Lucrarea de pe coperta I apartine artistului plastic Walter MARACINEANU Walter Maracineanu | Facebook