Despre una, despre alta...

 - Valeriu Ion GAGIULESCU -

Când am ajuns noi, părinții mei și cu mine, aici, la Turnu Măgurele, eram un puștan care abia ce terminase prima clasă primară! Faptul se petrecuse la Alexandria, unde am locuit un an. Anul precedent îl petrecusem la București, în plin timp de război, așa încât prima mea impresie despre ”provincie” a fost puternic pozitivă! Păi, aici era raiul pe pământ! Curte mare, pomi fructiferi, boltă de viță de vie, pisici prietenoase și căței jucăuși....cum să nu fii în culmea fericirii?! Dar când am dat eu, copil care, până atunci, trăise doar prin preajma celor mari, părinți, bunici, unchi, mătuși și prietenii acestora și care mă jucasem doar în casă sau pe balcon iar când eram scos la plimbare eram ținut strâns de mână, ca o potaie-n lesă, de copiii de seama mea?! Vă imaginați? Cert este că tocmai împrejurarea de a nu fi fost până atunci în preajma copiilor, m-a situat direct în condiția de ”lider” pentru că eu aflasem multe, multe chestii despre lume și viață tot trăgând cu ochiul și cu urechea la cele ce se petreceau în lumea celor mari. Mai aveam un atu! Învățasem singur să citesc! Și ce credeți că citeam? Reclamele diverse de prin ”Universul” sau din ”Timpul” ! Cu litere mai mari și cu poze atrăgătoare! Și așa m-am prezentat la Școala Primară nr.1 din Alexandria, cu șorțuleț și cu fundiță, tuns în cap numărul zero, situație care mi-a adus mare nefericire, jale, bocete și promisiuni că :”lasă că mă fac eu mare și vă arăt eu vouă să vă mai bateți joc de părul meu cel lung și bălai, care nu fusese tuns niciodată!” Și așa a început viața de elev și ”înregimentarea” în colectiv, cu reguli și obligații, cu muncă și răspunderi diverse, situație care, de fapt, fără să o pricepi de prima dată, se termină abia la....pensionare! Desigur, cea mai frumoasă parte a zilei de școlar a fost momentul când clopoțelul a sunat de recreație și, deci, când ne-am năpustit în curtea școlii, unde, nu a durat prea mult timp, până am învățat cum ne cheamă și când, aproape instantaneu, am început să ne acordăm porecle! Splendid! Să ne îmbrâncim, chipurile, așa, doar în joacă, dar , de fapt, pentru a afla ”care e mai tare”! Perceperea ierarhizării instinctive a continuat și la ore, căci omul, în subconștient și de la cea mai fragedă etate, simte că trebuie să existe un ”șef” de care să ție seama, pe care să-l asculte și cu care dorește să se asemuiască. Dacă acela este tare și la carte, tare și la joacă, firește, acela va fi ”tartorul”! Și....ce mai....mi s-a întâmplat de mic să fiu ”moț”.

Nici n-am apucat eu să consolidez primele mele prietenii juvenile că, iată, a trebuit să ne mutăm iarăși. Auzisem că ne mutăm la ”capitală” și eu credeam, inițial, că ne întoarcem la București. M-am lămurit că era vorba de capitală de județ și eram curios să văd cum e aia! N-o să uit niciodată imaginea orașului , astfel cum am văzut-o pentru prima dată de la ”Hanu, Diligenței” , coborând, deci, panta dinspre ”Banciu” într-o zi senină de început de Iulie! Dealurile Bulgariei ce închideau orizontul, lanurile aurii, plantațiile de pomi și de vii, stolurile de păsări, sunete și mirosuri neștiute, totul, totul mă învăluia și mă făcea să rămân cu ochii mari și cu gura căscată, cum se zice. Când camionul care ne transporta și bruma de mobilă a ajuns pe sub coroana împreunată a aleii cu tei și am văzut ”Ciuperca”, mi s-a strâns oleacă inimioara căci prea semăna cu aceea de la ”Parcul Carol” din adevărata Capitală și unde eu făcusem o poznă, răsturnând, din greșeală, coșul unui vânzător ambulant de covrigi calzi, ceea ce , desigur, nu mi-a atras felicitări!

Ei bine, am ajuns la destinație! Prima dată aici, în Turnu, am locuit la familia Enescu, în două camere și antreu, casa fiind situată pe ”Praporgescu” cam peste drum de Banca Națională. Azi casa e demolată. A doua zi, mi-am cunoscut primii vecini. Primii prieteni. Nicu, Conți și Andy. Adică pe copii lui Bărbulescu, dentistul , Nicolae și Petre, cât și pe băiatul lui George Dincă, avocatul. Casele acestor vecini erau printre cele mai frumoase din oraș. De altfel, cea a avocatului a devenit, nu mult mai târziu, ”Casa Partidului”. Când George Dincă era la Canal, soția a divorțat și a cerut încredințarea minorului, pentru ca astfel Andy să-și poată termina studiile școlare! Petre a devenit și el medic stomatolog, la Ploiești, dar n-a practicat multă vreme. A ales să se pună în valoare ca umorist și textier la ”Tănase”, unde a reputat mare succes. Amândoi, Andy și Conți, mi-au făcut marea onoare să mă aleagă să-i reprezint ca avocat în procesele prin care își revendicau anume drepturi de la Stat, evident după 1989!

Școala am început-o la ”Numărul 1”, având-o ca învățătoare pe Doamna Gavriliță, o basarabeancă blondă refugiată, miloasă și veselă, al cărei soț era șef de fermă la OLT ! Adică lângă podul de fier de peste Sâi. Acolo mergeam să facem lecțiile de cunoașterea mediului înconjurător , geografie și științele naturii. Cel mai potrivit cadru ca să-ți rămână ceva în tărtăcuță.

N-o să lungesc povestea cu isprăvile de prin timpul școlii pentru că am zis că voi vorbi despre una, despre alta. Și ca să fac, totuși, legătura între segmentele poveștii voi începe cu ”drumurile noastre toate” !

Deci, cu drumul spre Ferma Olt! Păi, dragii Moșului, în 1946, în Turnu Măgurele, ca oraș, nici pomeneală de asfalt. Nici șoselele de acces nu erau asfaltate. Drumul principal, de la Alexandria, prin oraș, pe Strada Mare, și apoi până la Port, era pavat cu piatră cubică din granit! Din granit, dom,ne, nu din mira-te-ai ce conglomerat presat de pulberi ciudate din care se fac, de pildă anume borduri azi. Din granit nemuritor, din carierele Carpaților, cioplit și formatat meseriaș și apoi așezat, piatră lângă piatră, în evantai, manual, în genunchi, de pietrari calificați. Așa se făceau drumurile în epocă. Chiar Șoseaua București-Ploiești-Sinaia tot așa se construise.

Și Bucureștiul era pavat cu piatră cubică, A rămas mult timp procedeul comun în construcțiile rutiere. Iar la Turnu celelalte străzi erau doar pietruite, nici măcar pavate. Multe erau și nepietruite. Așa....cu pământ bătucit! Ce vă mirați? Așa a fost. Dar, pentru noi copiii, chiar ” orășeni” (!) fiind nu era bucurie mai mare decât s-o luăm la goană, în cârd, către viile de la Cetate, printre alte diferite culturi, pe jos, desculți, prin praful moale și cald, pentru a ”vămui” soiul de ”văratecă” de prin viile lui Sindile, de pildă, pentru că era un zgârcit fără de pereche și punea omul de pază să ne tragă-n fund cu alice mici de sare. Usturau teribil! Alții ne chemau ei să ne dea, ”să fie de sufletul lu, cutare” , porumbi de fiert, caise sau struguri, ” da să nu faceți risipă”. Dar tot mai gustos era ce prăduiam noi!

Păi, ca să vezi un camion pe săptămână trecând era un eveniment. Ne plăcea să fugim după el și să ne îmbătăm cu mirosul benzinei arse. E-hei! Ce știți voi, ăștia micii care nu vă despărțiți de ”sticlă” ! Chiar dacă-i doar tabletă!

Când trecea ”găzarul” se auzea mai întâi cornul din care suna. Ne impresiona că, aproape orb fiind, nu greșea niciodată la măsurătoare. Dădea drumul la cepul butoiului din căruță și simțea cu degetul când petrolul lampant ajungea pe buza măsurii. De un litru, de trei sau de cinci! Căci acasă se gătea pe o ”gazieră” și noaptea se aprindeau lămpile. Nr.5, sau 8 sau 12 ! Cu sticlele diferite la circumferința bazei. Spălatul sticlelor afumate era una dintre ”misiuni” și câte ”scatoalce” erau încasate că se spărgea prea repede și prea des, din dorul de a fugi la joacă!

Și cum automobilele sau camioanele erau destul de rare, cum spusei, marea fală rămânea pe proprietarii de cai. Fie ei de tracțiune grea, fie de birjă sau de șaretă. Că, mde, nu erau toți la fel, firește! Pe noi, copiii, ne impresiona puternic Nelu Manciu, băiatul altuia avocat, putred de bogat, care se plimba pe centru conducând o șaretă ușoară ( habar n-aveam noi că , de fapt, i se spunea ”sulky”) în costum cadrilat, cu pantaloni ciudați, mulați pe gambele înfășurate apoi în un corsaj din piele și cu o șapcă cu un cozoroc lung și pătrățos. Ei bine, el stătea acolo, pe un fel de leagăn micuț, cu picioarele crăcănate și sprijinite de niște scărițe, iar când fluiera într-un fel anumit, acel cal sur o zbughea ca din pușcă, scoțând scântei din copite pe acele pietre de granit! Nu pot uita spectacolul. Respectivul băiat de bani gata s-a pierdut în praful istoriei întocmai cum, disprețuitor, ne arunca el cu praf în nas, de câte ori avea prilejul. Dar o șaretă normală rămăsese un ideal. Evident, cu timpul, visul a evoluat....măcar ”un zgomot între picioare” ( adică o motoretă Carpați, dacă nu o Jawa -Ogar)...un ”Trăbănțel” cât de mic dacă nu un Fiat 1300 !). Și s-a petrecut minunea! Cum, cum, că taică-meu s-a lăsat păcălit de prietenul său, Gheorghiu, Căpitanul Portului, și a cumpărat pe Vasile și respectiva șaretă. Vasile fusese ”artilerist” și apucase, mai mult ca sigur, ambele mari conflagrații. Trăsese el la ham de tot felul de piese grele și participase evident și la lupte. Acum era o mârțoagă pașnică, surdă buștean, nepretențioasă la mâncare dar imposibil de scos din anume trap pe care tot voiam eu să-l modific cu ” schimbătorul de viteza”. Ași! N-avea treabă Vasile cu biciul! Am ținut atelajul aproape un an, ne-am făcut pofta în familie și l-am cedat apoi pe Vasile, de pomană, unui om de la Odaia.

După șarete, interesul era să fi plimbat cu birja. Măcar de acasă până la gară, ori când pleci cu trenul( asta era ceva mai rar) ori să primești musafirii care vin în vizită...în provincie! Erau clipe de neuitat pentru puștiul care eram!

Desigur, pe lângă birje și birjari, mai erau calești și vizitii! Altă categorie socială! De pildă, cum să meargă Primarul la gară, altfel decât în trăsura Primăriei. Lustruită, cu cauciucuri pe roți, cu vizitiu în livrea?!

Și vecinii își amintesc cum venea acea trăsură la scară și cum se urca Nenea Nae Hagiescu . primarul, în ea , îmbrăcat parcă mai elegant, că, mde, mergea cu trenul la București și cum, înainte să-i zică vizitiului ”dă-i bice” apărea Coana Lenuța în poartă, așa cum era ea, trupeșă și cu gura mare, strigând : ” ȘI CHILOȚI, NĂICĂ, SĂ NU UIȚI!” ! Pentru că, pe lista de cumpărături, erau anume articole ce nu se găseau aici pentru anume dimensiuni!

SUSA: Valeriu Ion Găgiulescu | Facebook