NUNTA (III)

- Iancu BATA -

... Pentru masa mare de sâmbătă și pentru ziua de luni, erau prinși lăutari. Taraful lui Gică și al Mărioarei din Lița, al lui Ion și al surorii Marioarei mai târziu, ori lăutari de la Islaz (Fane al lui Zdârlică) sau de pe Măgurele. Spre și prin anii ’70, odată cu creștenea nivelului de trai și sporirea bunăstării lițenilor, unele familii mai cuprinse au început să prindă lăutari vestiți, celebrități ale acelei perioade. Romica Puceanu, la nunta Elenei Gănțoi cu Fane Văleanu (ale Spânu), Tita Bărbulescu, la familia Chiurtu (din spatele casei lui popa Ghici), Ion Dolănescu la nunta lui Nelu ale Bâzgan, Ionela Prodan la nunta lui Nicu Croitoru (ale Lican), Gabi Luncă și soțul său, vestitul acordeonist Ion Onoriu, la nunta Mihaelei Stuparu cu Florian Bolborici (ale Cordiță). Aceste vedete ale muzicii lăutărești atrăgeau un mare număr de persoane, atât ca participanți la masă, crescând cuantumul darului, cât și la gârlici, aspect de natură să crescă atât popularitatea cât și prestigiul organizatorului. Această mare aglomerare de persoane a generat uneori și evenimente neplăcute, ca să zic așa. Când a cântat Tita Bărbulescu, de exemplu, urcată pe o masă, în șosea, să o vadă cât mai multă lume, un șofer a pierdut controlul volanului și l-a accidentat pe Nelu Bârsășteanu, copil pe atunci, care a rămas pentru multă vreme cu o pareză facială. Iar când a cântat Dolănescu, aflat la apogeul celebrității sale, venise atâta lume să-l vadă încât au năpădit curtea familiei Bâzgan, urcându-se și pe acoperișul unui pătul. Sub greutatea curioșilor, pătulul s-a prăbușit, doar norocul făcând să nu se înregistreze victime.

Masa mare începea după ce veneau nașii, aduși tot cu lăutari, și se așezau la masă. Nașii, împreună cu invitații lor, cărora li se spunea rățoi, ginerele, mireasa și socrii se așezau pe locurile de onoare, marcate cu cele mai frumoase covoare, în fața estradei lăutarilor. Mesenii obișnuiți se așezau pe bânci lungi din scânduri, de o parte și de alta a meselor așezate în lungul pereților cerghilului și pe mijloc. Ca o curiozitate, până spre anii 80 sau chiar mai încoace, la masa mare participau doar bărbații, oamenii, cum zic bătrânele de la țară, femeile avându-și petrecerea lor, separată de a bărbaților, masa de a doua zi, de la brad!

Meniul și băuturile erau servite de rude ale familiei organizatoare, femei și bărbați, numiți alergători. Aceștia aveau mai apoi petrecerea lor separată, luni după iertăciune, o să vedeți mai încolo. Se servea un aperitiv, mai întâi, compus din șuncă și mezeluri proaspete de porc, brânză, măsline, roșii, castraveți. Apoi se serveau sarmale iar mai spre ziuă, friptură și cârnați. La sfârșit se servea cozonac.

După fiecare fel de mâncare, nașul scotea lăutarii și mesenii afară la joc. În fața cortului sau în uliță, uneori, era pregătit locul din timp, măturat bine și stropit din belșug cu apă, să nu fie praf. Jocurile aveau un anumit tipic al lor, se începea cu unele mai simple și se continua cu unele din ce în ce mai complicate. Nu le mai țin minte ordinea, doar a primelor trei: hora de mână, sârba, galaonul. Mai erau, apoi, o mulțime: hora nunții, mănciulescu, galațiul, căzăcele, alunelul, brâul, coconeasca, boiereasca, ciuleandra, geamparalele, maneaua, hora beției, bidineaua... La Lița horele se joacă în două părți, sunt strigate și trebuie să fii atent ce se strigă pentru a urma comanda și a ști în ce parte s-o iei. Lăutarii iuțesc din ce în ce ritmul, cei care nu-l mai pot ține ies singuri din joc ori sunt împinși să iasă, astfel încât spre sfârșit rămân doar virtuoșii. Când se incinge jocul, când se iuțește, cel sau cei care strigă-n horă nu mai au timp să zică întreaga comandă ci doar fluieră sau chiuie poruncitor. Dintre strigăturile obișnuite, enumăr:

Hii, stânga, stângulița / Ca la noi în satul Lița / Stângaaa!

Picioruș de oaie neagră / Hora pe dreapta să meargă / Dreaptaaa!

Stânga-n loc / Stânga-n loc / Ca la Lița peste Olt / Stângaaa!

Ușurele, ușurele / Ca la Turnu Măgurele / Dreaptaaa!

Hârba-i, dreapta! / Hârba-i, stânga!

După caz, bineînțeles!

Mai apoi , când ritmul se întețea, auzeai doar:

Hiii, stângaaa! / Hiii, dreaptaaa!

Dreapta-n loc! / Stânga-n loc!

Pe urmă, când picioarele sfârâiau și mai rău, doar:

Hiii - ih! / Hiii – ih!

În spatele celor prinși în joc, mai spre întuneric de rușinoși ce eram, jucam și noi, copiii veniți la gârlici, care încă nu deprinsesem pe deplin pașii jocurilor și eram prea mici să ne prindem în jocul celor mari. Și, pentru că veni vorba de gârlici, să pomenesc puțin și de acest obicei.

Am arătat în altă parte, când am vorbit de bordeiele de pe vale, care-i originea acestui termen. Pe lângă invitați, la masa mare veneau și o serie de persoane, neinvitate ori dintre cele care urmau să participe abia a doua zi, la brad. Femeile din mahala, îndeosebi, curioase, se așezau de o parte și de alta a intrării în cerghil sau cort, să vadă cine a venit, cum erau îmbrăcați nașii și invitații, să facă comentarii pe seama lor și să aibă ce povesti mai apoi, când se întâlneau la fântână ori la șosea. Soacra mare avea grijă să le servească și pe ele cu dulciuri, răcoritoare sau vin. Pe uliță, nu în gura cortului, erau o seamă de copii și de tineri neinvitați, veniți și ei la gârlici. Ginerele avea grijă să iasă la ei sau să le trimită celor mai mari și câteva sticle de băutură. Cei mai nesătui, cărora le trebuia mai mult până să-și facă plinul, aranjau cu ceva prieteni pe care-i aveau printre invitați să nu-i uite și să iasă din cort pentru a le aduce și lor căte-o sticlă-două, pe care aceștia aveau grijă să le ia de pe masă, să le pitească la piciorul băncii și să ceară alergătorilor alte sticle cu vin, spunându-le că le-au terminat pe cele aduse mai devreme.

Împreună cu grupul meu de prieteni am fost de multe ori la gârlici, până spre terminarea liceului cănd, mărindu-mă, tata începuse să mă trimită la nunți în locul său. Îmi amintesc de o întâmplare mai deosebită, petrecută la gârlici la nunta alor Spânu, cea la care cânta Romica Puceanu. Venise de curând un ajutor de șef de post în comună, nu-mi mai amintesc dacă Damian sau Măgureanu. Preconizând că o să fie lume multă la gârlici, șeful de post l-a trimis la fața locului, să aibă grijă să fie ordine, să nu se întâmple ceva. În zonă locuia și un tânăr, Lucică, mai șturlubatic, de felul său, mai neastâmpărat. Era un personaj pitoresc, o adevărată figură, în felul său! Blond, nu prea înalt, cu un chip oarecum lombrozian, personalizat de un ochi de sticlă ce-i dădea un aer fioros, când era cazul, era liderul necontestat al copiilor și tinerilor din zona noastră. Era extrem de inteligent și, pe deasupra, curajos, nu se speria cu una, cu două! I se spunea Oală, nu cunosc originea poreclei. Avea studii medii, ar fi putut fi funcționar pe undeva în acele timpuri dar, nonconformist, nu cred că ar fi putut fi încorsetat într-un program cu ore fixe! Noul ajutor nu-l cunoștea încă, nu știa ce-i poate capul și, nu știu din care motiv, a avut o altercație cu el. Lucică nu

i-a dat atenție la început, dar subofițerul, orgolios, a insistat și a vrut să-l ducă la post. Lucică s-a enervat și i-a tras o bătaie, neținând seama că acesta era înarmat. Cu o pușcă, o carabină, mai exact, nu cu un pistolet ca polițiștii de astăzi. Nu doar că l-a bătut, dar l-a și dezarmat, luându-i pușca și punându-și-o la spinare. Subofițerul a plecat după ajutoare, timp în care Lucică a sărit gardul și a intrat în curtea lui unchiu Manole Beșciu, unde a ascuns pușca într-o glugă de coceni. Peste un timp, ajutorul s-a întors împreună cu șeful de post, Tocilă parcă era, și celălalt subofițer, dar Lucică nici nu s-a pălit, știa că-i are la mână și că dacă aceștia vor raporta evenimentul vor fi și ei trași la răspundere. Șeful de post, care-l cunoștea și știa ce-i poate capul, l-a luat cu duhul blândeții și a aplanat conflictul dintre el și ajutor. Totuși, Lucică i-a ținut în șah, făcând pe niznaiul și nespunându-le unde este arma, până s-a crăpat de ziuă când s-a îndurat de ei, a mers la gluga de coceni și le-a predat-o.

Între timp nunta continua, ieșirile la joc alternând cu servirea felurilor de mâncare. În timp ce mesenii erau ocupați cu golirea farfuriilor și a paharelor asezonate, lăutarii cântau cântece de masă, de ascultare, cum se numeau odată. Balade despre Miu Haiducul, Gruia lui Novac, Radu Anghel de la Greci, cântece de cătănie, cântece de dragoste, de foc și inimă albastră, în genul celor pe care le mai cântă uneori maestrul Tudor Gheorghe, cântece ale căror text spunea ceva, era ca o poveste uneori. Cântece cântate de lăutarii din generația lui Păun Lăutaru și a lui Vasile Tetin, cel despre care o profesoară de la o facultate din Statele Unite a scris un articol în care-l numea ultimul rapsod din Balcani! Cântece din care unele aveau în jur de șase sute de versuri, după cum scrie acea profesoară, Eliza Miruna Ghil, și care astăzi nu se mai cântă, nu mai există lăutari dispuși să facă un asemenea efort de memorare. Nu degeaba povesteau unii oameni mai bătrâni din sat că existau lăutari care-l întrebau pe socru cum stă cu vinul, dacă are de ajuns... „Dacă nu ai vin de ajuns, dacă ti-e teamă că nu o să-ți ajungă, spune-ne, că o să cântăm astfel încât nici n-o să le mai dea în gând să ducă paharul la gură, o să stea cu urechile ciulite la noi, să ne asculte poveștile...”

După ce se servea friptura, nașul nu mai scotea mesenii la joc, ci cerea să se strige darul. Primașul, cel care cânta la vioară, de regulă, venea la naș cu o farfurie pe care era o felie de pâine. În concepția țăranilor pâinea era sfântă, în copilărie eram certați dacă o scăpam pe jos, ni se spunea că e un păcat. De aceea, probabil, darul pentru tânăra familie era pus pe farfurie, alături de o bucată de pâine, pentru a le purta noroc. Nașul punea o sumă de bani pe acea farfurie și anunța ce a dăruit finilor, suma de bani, la care se adăuga, uneori, și un alt cadou, o vițea, un cârlan, o oaie-două, sau ceva obiecte utile în gospodăria tinerilor, mai încoace, un aragaz, un aspirator... Lăutarul anunța apoi cu voce tare darul nașilor și trecea la următorul mesean, strigând tot așa, cu voce tare, darul până se ajungea la sfârșitul șirurilor de mese. Sumele colectate erau aduse la naș care, împreună cu finii, socoteau banii, anuțând în final suma totală rezultată. Cu cât suma era mai mare, cu atât se considera că nunta a fost una de succes, întrucât mesenii dădeau darul și în funcție de cât au fost de mulțumiți, dacă le plăcuse vinul, bucatele, servirea, lăutarii.

După ce se dădea darul se ieșea iarăși la joc, apoi se servea cozonacul și, spre ziuă, nunta începea să se spargă, oamenii plecau pe rând sau în grupuri, deși erau unii care aveau ambiția să rămână până se dădea țuica fiartă și ciorba de potroace. Care aveau dichisul lor, se dădea ceva mai târziu, o să vedeți când.

(Va urma!)

FOTO: Lițeni la masă:Floricel Cărnuță, Fane Grecu, Ion Bolborici (Ion Cordiță)

Fragment din volumul SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță, Editura MJM Craiova, 2020

SURSA: Iancu Bâţă | Facebook