,,O poezie cu întrebări mari, insolubile, fără răspuns, o poezie din metale grele!"

 - Virgil ANDRONESCU -

Coperta 1: Pogorarea la Iad, autor Walter MARACINEANU, artist plastic

Multumesc Florentina Giol pentru grafica copertei 4, Femeie, a volumului Levitatii si caderi ce va iesi in aceasta saptamana din tipar, caci din tipare este. Coperta 1, Pogorarea la Iad, apartine plasticianului Walter Maracineanu. Grafica de interior il are ca autor pe pictorul Hugo Maracineanu. Multumesc si editorului Mihai Vintila, refactor-sef al revistei manifest Litera13 din Braila! Multumiri tuturor! A opta carte de poezii, din zece- una de aforisme si o alta de proza-eseu, in decursul a peste 25 de ani de la debutul oficial, martie 1994.

Coperta 4: autor grafica Florentina GIOL, creatoare de moda

Din colectia Florentinei GIOL, expozitie in Holul Mare al Teatrului Maria Filotti din Braila

Ilustratie a autorului Hugo MARACINEANU, artist plastic

Multumiri si doamnei Sanda VISAN- critic de teatru si film, domnului Dan MOLDOVEANU- actor al Teatrului Maria Filotti din Braila, scriitorului Valeriu Ion GAGIULESCU, domnului George MITRACHE- redactor-sef al revistei Glasul Iubirii de la Curtea de Arges si prietenului Zeno HALUPA- aforist si coleg de redactie la revista Litera13, pentru Referintele criticce aduse acestui volum!

PREFATA:

Levitații, căderi, levitații...

Levitații și căderi, a zecea carte semnată de Virgil Andronescu, ar putea confirma versul lui Lucian Blaga din finalul volumului Lauda somnului: O boală învinsă ți se pare orice carte. La prima lectură, dacă nu ți se întâmplă să frecventezi prea des paginile lui de poezie, trăiești un șoc. Poezia lui Virgil Andronescu nu seamănă cu nimic din orizontul de așteptare al cititorului de poeți provinciali, prăfoși, epigonizând la margine de fluviu.

Virgil Andronescu scrie o poezie cu întrebări mari, insolubile, fără răspuns, o poezie din metale grele, o poezie răvășitoare, crudă, directă, care contrazice sau nu ia în seamă cam tot aceea ce înseamnă recuzită poetică, fără afânători și îndulcitori lirici.

Neîndoios, la al optulea volum de poezie, după o activitate literară de sfert de veac, lui Virgil Andronescu i se cuvine o lectură atentă, comparativă și integratoare în universul poetic contemporan. Volumele sunt publicate la intervale regulate, sugerând constanță a debitului liric, cu salturi spectaculoase și fără goluri pustiitoare. La aceste volume e bine să spunem că se adaugă și o activitate publicistică - măruntă, ce-i drept - risipită în presa de provincie dunăreană.

Și existența socială a poetului e una atipică, specială, care merită să fie evocată pe scurt. Poetul pare a umbla cu casa în spinare, ca melcul. Pare mereu plecat fără adresă, într-o ubicuitate pe care rețelele de socializare o evocă într-o cronică fără sfârșit. Azi e la un cenaclu literar brăilean, mâine e pe la Odaia, în Teleorman, la casa părintească, apoi auzi că e pe la Turnu, vine-apoi incognito la Brăila, face o vizită la o televiziune în Galați, apoi apare pe malul Dunării, cu câțiva poeți. O existență zigzagată, derutantă, aparent boemă, dar care, de fapt, îi menține starea poetică. Parcă vrea să se ascundă de sine să practice, ca șerpii în primăvară, năpârliri tainice, lăsând ici-colo pielea transparentă, imprimată cu liniile labirintice, ale versurilor sale.

Se vrea un ins social, prezent în Lume, ocrotind poezia ca pe o rană din umbră. Autorul sugerează că înfruntă cu putere, cu stoicism, o boală ce nu-i dă pace. Dacă i-ar da pace, nu ar mai scrie poezie. S-ar lecui. O celebră ziaristă, Susan Santag, a scris în anii din urmă o carte fundamentală despre boală ca energie creatoare. Tema e complicată și grea. Nu e cazul să insistăm aici. Principalul e că întâlnirea cu poezia, în acest caz, pare o fatalitate: Nu eu am ales-o, ci ea m-a ales pe mine, spune poetul. E limpede că e un ales, că nu își concepe existența fără poezie. E o supapă salvatoare. Nici nu se mai întreabă ce e poezia. Suferința îi dă certitudinea unui răspuns. Și mai e ceva: azi, toată lumea pare a ști ce e poezia, caz rar și semn prost în istorie. În absența funcționării spiritului critic, fără o mare cultură literară, poezie poate fi orice. În zonele provinciale adesea poezia trăiește o limită a ei, în forme caricate. Virgil Andronescu e, categoric, în afara acestui pluton liric din care nu vrea nimeni să evadeze, în care se pedalează somnolent și egal.

Cu o mai bună știință a versului alb, liber, Virgil Andronescu ar putea fi un bacovian redutabil. Și Bacovia promitea: Voi scrie un vers / Când voi fi liniștit. Până atunci, însă, el scrie altceva, rod al neliniștii care nu-i dă pacea versului promis, scrie poezie. Mai întâi poetul are o revelație: descoperă o patrie unică: Patria Colii de Scris. E, dacă vreți, paradisul său artificial. Și Ana Blandiana mărturisea în anii din urmă că s-a mutat în ,,A4", ca și cum s-ar fi mutat într-un cartier nou, select, la bloc(-notes). Virgil Andronescu scrie o poezie a clipei trăite, o poezie directă, crudă. Nu cred că a aruncat vreo hârtie pe care erau scrise versuri care nu l-au mulțumit.. În volum găsim versuri de toată mâna, de la ciorne mărunte, până la pagini excelente. Orice scrie este istoria durută a unei clipe, de aceea în vatra poetului nu există cenușă de manuscris. Poezia sa este a unui singuratic neadaptat dar și neadaptabil. Lumea, mărturisește el, nu-l încape. Oamenii i s-au întors împotrivă. Această ipostază trebuie acceptată ca ipostază creatoare și nu ca dramă și rană care trebuie închisă. La urma urmei, e o ipostază lirică firească. Vai de poeții acomodați și mai ales, vai de poezia lor!

Ceea ce se impune la Virgil Andronescu este poezia ca trăire directă, spontană, răvășitoare. Autenticitatea dramei nu poate fi pusă la îndoială. Nu e poezie a jocului muzical al armoniei vocalelor și consoanelor, nu e o poezie a minunilor ritmurilor prozodice, dimpotrivă, e o poezie aspră și gravă, scrisă din rărunchii suferinței, țâșnită în lumina versului ca dintr-o rană deschisă.

Virgil Andronescu e un poet care nu mimează drama. Boala - fie ea și creatoare - e limita care nu-i dă pace, e aripa care nu i-a mai crescut - s-ar fi vrut pasăre! - e perechea de branhii pe care nu le-a moștenit - s-ar fi vrut ființă a apelor! El are nostalgia zborului și a adâncului rece al apelor - două raiuri din care a fost alungat pe un pământ care nu-i oferă decât suferință.

Poezia lui Virgil Andronescu e un ecorșeu. Desprinsă din formele obișnuite ale lirismului, autorul a păstrat doar confesiunea - mai mult monolog în pustiu - vaietul celui atins de săgeată, doar în aparență îngenunchiat, în realitate un îndârjit. El scrie o poezia a constatării efemerității ființei, a zădărniciei. Totul e vânare de vânt. Nimic nu e devenire, totul e prăbușire, neant. Viața e o experiență eșuată. Rareori, la noi, un poet a mers pe marginea prăpastiei, între marele hău și pustiu, într-un echilibru precar, ca saltimbancii pe sârmă.

Virgil Andronescu scrie o poezie neagră, o poezie a limitei existenței, dar și a limitei Poeziei. A ales să fie poet ca singura existență posibilă, care să-i fie pe măsură. Poezia sa e descărcată de hainele lirismului, apropiată limbii vorbite, cu doar câteva intarsii specifice limbajului poetic. Spunem poezie, căci așa ne-am obișnuit. Dar ar trebui inventat și acceptat un alt cuvânt sau o altă sintagmă: jurnal al suferinței, spovedanie, confesiune... Toate jocurile poeziei sunt subsumate unei teme obsedante: durerea fără margini de a fi imperfect.

Între făcători de rime, între mimi și clovni ai lirismului, iată un autor care ia poezia pe cont propriu și o transformă în pariu existențial total. Are nostalgia levitației și trăiește suferința căderii din omenesc, căderea din condiția de fiu, în condiția de paria, al unui Dumnezeu care se joacă în Creația sa. El nu joacă o comedie umană ci o comedÍe umană, adică un bâlci al existenței. Și toată durerea vine din refuzul acceptării de a fi decăzut din noblețea condiției umane.

Într-o literatură dominată de mitul matern - Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, N. Labiș - Virgil Andronescu îndrăznește - încă nu știu cu câtă acoperire estetică - o revoltă împotriva Tatălui. O temă rară și grea, întâlnită doar la T. Arghezi.

De fapt, în Levitații și căderi se ascunde, mocnită sau spusă răspicat, o revoltă a Creatului împotriva Creatorului. Poeții care abordează tema religioasă scriu, de regulă, evocări ale mitului cristic, ode ale regăsirii, scriu psalmi, evocă mitul adamic, parabole biblice sau patimile lui Cristos, scriu portrete ale Preacuratei, dar mai rar îl evocă pe Dumnezeu.

Doar Arghezi s-a lamentat: Tare sunt singur, Doamne, și pieziș..., doar Blaga într-o poezie de tinerețe l-a invocat: Să nu se simtă Dumnezeu în mine / un rob în temniță, încătușat..., doar Rilke întreba Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?...

Virgil Andronescu e inapt să scrie psalmi, nici măcar ca rod al îndoielii, al reproșului sau revoltei. El are curajul literar de a se lua în piept cu Tatăl.

Nu e îndrăzneală, nu e sacrilegiu, e fireasca izbucnire a revoltei celui nedeplin căruia i se interzice iubirea și i se oferă în schimb singurătatea, gândul sinuciderii, revolta, adică o existență pe contrasens.

Are un curaj nebun, al celui care nu (mai) are ce pierde. Tonul poetului e pe măsura revoltei sale: acuză, ironizează, trage la răspundere, se revoltă.

Creația care îl revoltă nu e în afara sa, ci e în el, este chiar el, cel imperfect, cel nedeplin. El e Creația imperfectă, deci Creatură. De aici revolta îndârjită împotriva lui Dumnezeu. Povestea din Levitații și căderi e povestea lui, el e cel care simte imperfecțiunea ca pe o rană căreia i-a găsit vinovatul, dar nu și leacul. Câtă revoltă, atâta poezie, cu alte cuvinte, atâta Creație literară.

Prin poezie se completează golul, se reface unitatea primordială. Poezia dă ceea ce i s-a luat!

Viorel Coman

critic literar,

membru al Uniunii Scriitorilor din România