PĂDURILE NOASTRE (fragmente din volumul „Acasă, la Mărtinești”) CRÂNGUL MEIULUI!

 - Virgil MATEI -

Intru în pădure. Gândul mă duce, ață, la moș Tudorache Matei, de la care eu am luat primele lecții de astronomie, într-o vară, în nopțile în care greierii puneau stăpânire pe bostana din linia întâi. Ne învelea părintește cu o pistelcă și, de-acolo, de jos, din patul acela de paie călduros, ne arăta cerul, cu odoarele sale. „Ăla e caru mare, mai jos caru mic, ia aruncați-vă ochii la spuza aia de stele, e Calea Laptelui”. „Luceafărul?” - întrebam noi. „Luceafărul răsare de peste umbra Crângu Mieilor, la cântatul cocoșilor, atunci când voi vă răsuciți prin somn”. „Dar despre Crângul Meiului nu ne spui o poveste?” - îl jărăgheam. „Dar cum nu, ne întorcea vorba, aprinzându-și tacticos o națională.

Eram, așa, ceva mai mărișor decât voi, să fi avut vreo 14-15 ani, prin anii 1928-30. O secetă cumplită cuprinsese toată întinderea, până hăt, dincolo de Brăilă. Mă urcam în căruță cu tata Gheorghe, o tăiam peste câmp la Orășanu, unde roata se afunda în crăpăturile răzoarelor până la butuc, semn că ploaia nu mai dăduse pe haturile Mărtineștiului de pe la Sfântu Gheorghe. Așa încremenise câmpul, se înnegrise, arăta ca ars de foc, iar pe suhat, altădată plin de vaci, cai și de oi, nu întâlneai decât ciulini. Mare pacoste se abătuse, sărăcia ne intrase în casă fără să mai bată la ușă, animalele ne mureau pe capete. Primarul de-atunci, Florea Enache, în grija față de oamenii satului, luă și el calea bisericii și-i propuse preotului, bătrânul popa Zisu pe care-l cunoașteți și voi, pe-atunci proaspăt hirotonisit, să meargă la Mânăstirea Dălhăuți, de la deal, mai sus de Cârligele, să aducă „Sfânta” - Sfânta Icoană a Maicii Domnului, cu care lumea să meargă pe câmp, rugându-se pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să dezlege baierele cerului și să dea ploaia cea binecuvântată. Lucrarea asta a făcut-o împreună cu preotul de la Bogza, Coman Negoescu. Să fi fost așa, pe la începutul lui august, când toată suflarea din Mărtinești și din Bogza s-a îndreptat către linia mare, hotarul dintre cele două sate, străjuit de Crângul Meiului. La toate răspântiile de drumuri din sat și de pe câmp ne opream, îngenuncheam ascultând rugăciunile preoților. Când să trecem de puțul lui moș-tu Petrache, minune dumnezeiască: de unde, până atunci cerul era albastru ca cicoarea, dintr-o dată nori negri de ploaie și-un vânt sălbatic, dinspre Crâng se abătu asupra pământului. A plouat de ne-a înecat, dar a fost ploaie curată, binecuvântată. Ne-am adăpostit în Crâng, unde cu toții am îngenuncheat. De-atunci, eu fac ce fac, și, din când în când mai trag o raită prin pădure. Dacă sunteți cuminți, mâine înham pe Tractorista la căruță și vă duce moșul la Crâng, în poiană. Da, acuma, hai, că-i târziu, la culcare, ia plecați urechea, până și greierii au răgușit de-atâta țârâitură”.

A doua zi, moșul nostru se ținu de cuvânt. Era ceva de mers până-n-tr-acolo. Dimineață aurie de august, cer neîmburicat. Moșul mâna, fuma și tăcea, în timp ce în urechile noastre intra vâjâitul vântului. Nu scoteam o vorbă. Odată ajuns în umbra pădurii, deshămă iapa, o legă la căruță, apoi ne ajunse din urmă. Noi, în poala Crângului rămăsesem cu gurile căscate. Eu, de mine-i vorba, atunci pătrundeam, pentru prima oară, într-un codru de fagi. Pășeam cu smerenie holbâdu-mă la coroanele imense ale copacilor bătrâni, aduși aici parcă de pe alt tărâm. Se înnoptase dintr-o dată. În lungul unei scorburi, o ciocănitoare bătea ca într-o toacă. Parcă ne chema la masă. O caragață dădea rotocol, sus, la ultimul etaj arboricol, unui cuib ce părea părăsit, scoțând sunete de sfadă. Ici-colo, câte un copac putrezit de vremi, sta tolănit, dormindu-și somnul de veci. Iarba, înaltă, pălită de arșița verii dădea semne de oboseală. Ne afundasem în pădure, nu-i vedeam capătul celălalt, dar, cu toții înaintam, ținându-ne după moș, cu gândul la poiană.

În luminișul promis, mare cât o bătătură de gospodar chivernisit, ne-am așezat pe iarbă. Era atâta liniște încât, fără să vrem, vorbeam în șoaptă. Ne-am răsfirat, culegând, cu bucuria descoperitorului, căpșune parfumate, mustind de dulceață. Moșul, după ce dispăruse vreo câteva clipe de lângă noi, se întoarse aducând în mână ceva ce aducea cu un morcov uriaș. „E rodul pământului, sau untul pământului cum îmi place mie să-i zic. El ne spune cât de rodnice vor fi grâul, porumbul și viile de peste an. Vedeți cornetul ăsta ca un știulete de porumb? I se mai spune și spată. Cu cât spata e mai boieroasă, cu atât anul e mai bun. Ia uitați-vă aici ce boabe mari. Așa o să fie boaba de poamă toamna, așa o să crească și porumbul de pe zotelnic”.

Ca un dascăl vrednic de a insufla învățăceilor cât mai multe cunoștințe, moșul nostru continua să ne uimească. Scoase de la brâu o brișcă cu care crestă morcovul acela uriaș din care se scurse o subsanță lăptoasă, alburie. „Ăsta-i untul pământului. Eu îl zdrobesc și-l mărunțesc de-l întind prișniță pe răni, pe umflături. Îmi ostoiește și aprinderea de la plămâni”.

Aceea a fost prima mea întâlnire cu depărtarea de sat.

...În Crângul Meiului e o liniște atât de densă că aș putea sprijini bicicleta de ea. Îmi fac loc pe o cărăruie care abia o ghicesc din iarba înaltă. Două caragațe încep să se certe, spărgând liniștea. Măceșele dau în pârgă. Ciorchini-ciorchini, gherghinele cu bobițele roșietice stau aplecate ca la gâtul curcanilor. Ghimparii, plini de roșcove, încă nu și-au lepădat „muzicuțele”. Dau peste un rod al pământului. Mă chinui cu mâinile până-l scot din pământul uscat. Mă uit la spata-i boieroasă, un fel de știulete de porumb în care încerc să deslușesc rodnicia pământului de peste an. Nu mă prea pricep...

SURSA: Virgil Matei | Facebook