Un om al lui Dumnezeu

 - Toni MARTIAN -

Răspund unor întrebări într-un mod public, chiar dacă ele mi- au fost adresate pe privat, deoarece socot că se pot întâlni asemenea semne de întrebare și la alte persoane din lista de prieteni.

Pe cel în cauză ( desigur nu- i dau numele) îl consider nu doar un prieten de fb ci și o persoană apropiată sufletește.

Este de apreciat, înainte de toate, că nedumiririle sale și le- a exprimat, mi le- a pus în vedere și nu le- a închis în sine pentru că acestea se pot transforma în timp în resentimente.

Sunt două idei principale pentru care am fost abordat:

1. Dacă un credincios nu trebuie să rămână ,,să locuiască în liniștea și pacea pe care i le dă credința" și să nu se neliniștească cu problemele lumii acesteia.

2. Cum se împacă credința , iubirea pe care o arată cineva față de Mântuitor, cu o anumită atitudine față de tragedia prezentului în care trăim, cu atâta moarte, suferință, disperare.

Așa este prietene! Liniștea și pacea omului sunt cele mai dezirabile lucruri pentru că ele nu sunt ale noastre, nu sunt omenești ci ele indică faptul că acolo e prezentă o manifestare a divinului.

Omul ar trebui să respingă în viața lui orice i- ar răpi această stare interioară pe care Dumnezeu o pune în el.

Omul poate greși în multe. Morbul căderilor și decăderilor sale îl însoțește toată viața, în forme nu doar vădite, grosolane ci și foarte subtile, greu sesizabile, așa numitele , greșeli ,,de- a dreapta" în limbaj duhovnicesc. De aceea avem nevoie de tot ceea ce înseamnă învățătură și practică întemeiate și statornicite în viața Bisericii, înțeleasă - dincolo de clădire, de om - ca ceva foarte, foarte interior, intim dorit, sublim, o stare, un simțământ care mărturisește în noi despre o Prezență care nu e din această lume.

Ca să nu greșim e necesară ascultarea, descoperirea interiorului nostru în fața cuiva căruia i s- a încredințat de Sus darul să ne împace cu noi înșine și prin aceasta să ne simțim împăcați cu însuși Dumnezeu.

A te mărturisi este așa cum ai deschide fereastra unei camere întunecate pentru a vedea ce dezordine e acolo, cât praf, ce trebuie curățat, încrezător că doar așa acea cameră se poate pune la punct, fără să ai rușine că o vede un om și să n- ai rușine că o vede tot timpul Dumnezeu.

În toate trebuie omul să asculte de un astfel de om pe care îl numim duhovnic. Mai puțin într-un singur lucru- când ascultarea contravine conștiinței sale.

Conștiința este un glas pe care fiecare dintre noi îl auzim foarte clar, foarte răspicat, care îndeamnă a face sau a nu face un lucru. Glasul e foarte intim, adânc, de aceea un ochi din afară poate ușor greși când judecă ceva făcut de altul ca drept sau nedrept.

Câtă vreme omul își urmează conștiința în acțiunile sale, el va avea liniștea.

Neliniștea se naște când acțiunile sunt împotriva conștiinței sale.

Liniștea se poate păstra nu doar închis în ,,turn", izolat de tot ce înseamnă ,,lume" ci și atunci când conștiința te îndeamnă să nu lași un adevăr să fie ,,călcat în picioare ", să nu lași ca un părinte să- ți fie jignit (redenumit!), un copil să -ți fie bătut (fizic dar și moral...în zilele noastre), chiar dacă atunci când îți aperi părintele, din exterior, pari aprins, neliniștit!

Un creștin sau orice om care recunoaște și respectă o instanță superioară divină trebuie să fie împotriva războiului! Nu este acesta un adevăr? Cine îl contrazice mai e creștin? Razboiul înseamnă moarte , moarte! Distrugere! Așa este! Nimeni rațional nu poate dori așa ceva! Dacă cineva îi găsește vreo justificare să meargă să stea lângă o mamă care își jelește copilul ucis în război, sau lângă un copil care plânge după un părinte ucis. Să se umple de durerea lui, să simtă ca și cum lui i- a fost ucis copilul!

,,Ca și cum lui i-a fost ucis copilul!"

Cu ce seamănă această frază? Cui i- a fost ucis odată un copil (un fiu) tot nevinovat, iar părintele care avea puterea să împiedice acest lucru, nu l-a împiedicat? De ce nu a fost părintele împotriva luării de viață a cuiva, care era chiar propriul fiu? L-a jertfit! S-a jertfit, pentru că părintele era una cu fiul!

Din sângele cel roșu al jertfei a țâșnit însă un izvor care a curs, a curs până a inundat , înecând un balaur, un șarpe cu venin, menit să muște nu carne ce e făcută pieritoare ci suflet care să poarte în el, etern, otrava!

Pentru un singur lucru acceptăm ca cineva să ne taie. Să scoată din noi ceva bolnav, ceva care dacă ar fi persistat, am fi murit.

La sfântul prooroc Ioan au venit printre alții și niște soldați. Ca și ceilalți au dorit să audă din gura unui om al lui Dumnezeu, dacă îndeletnicirea lor(instrucția, mânuirea armelor și folosirea lor efectivă) nu era una care să atragă pedeapsa divină.

,,Mulțumiți-vă cu solda voastră!" Atât le-a spus proorocul. Rămâneți ceea ce sunteți! Apărați cu viața voastră, viața altora. Scoateți sabia doar atunci când spre voi se îndreaptă dușmanii , dar suficient de grabnic încât dușmanul care a construit avanposturi chiar în fața cetății voastre să nu apuce să tăbare peste voi când nu vă așteptați sau să trimită iscoade în cetate, cu pungi cu bani, să cumpere suflete, să- i atragă pe trădători, să se facă dezbinare în cetate, căci atunci va fi prea târziu!

Asta am vrut să- ți răspund, prietene!

SURSA: Toni Martian | Facebook