Fragment din romanul "apele" de Corina Dasoveanu

 - Corina DASOVEANU -

... în curte la ei se uscau de sete și de foame orătăniile, că Mărin uita de ele și de tot, nici nu mai îndrăznea să se ducă să le aducă apă de la fântână de l'al'e Burtea din drept, de frică să nu dea nas în nas cu fata. Că nu știa ce se face cu o fată. Ce să-i spună, dacă să o întrebe ceva, dacă nu... Era prost, ce mai!

De, ținu ceva timp și asta. Fo trei ani. Că ăsta, Mărin, se-nvățase să-și facă născociri de dragoste în cap, singur toată ziua prin obor. Încolo, în spatele casei, spre al'e Magaoaie, aveau un petec de vie și el acolo se băga vara, se lungea printre rânduri și l-apucau închipuirile cu Fica. Aoleo, tată, ce făcea cu ea... Prima dată i-a fost frică și să-și închipuie, pe urmă, dacă a văzut că în mintea lui, Fica aia ar vrea și ea, a prins curaj.

- Ce faci, Fico?

- Tu nu vezi, Mărine? Iau apă la păsări, că se uscă trocul de cald ce e.

- Cald...

- De, dacă n-a mai dat Dumnezeu ploaie... Că și zicea al'e mămica ieri că dac-o mai ține așa mult, se usucă porumbu' pe câmp înainte de a-i da drugile.

- Auzi, Fico...

- Ce vrei, Mărine?

- Fa, când ți-ai cusut cămașa asta, că n-o știu.

- Da' ce-ți veni, că e veche. O iau și io prin bătătură.

- Fa, e frumoasă ca a de-a cusut-o, prinse Mărin ăl mai mare curaj, că era în mintea lui, nu de-adevăratelea.

Aci fata se făcu că n-aude, băgă ciutura în fântână și-o scoase plină, da' Mărin văzu că se roșise în obraji și parcă venea o dogoare dinspre ea.

- 'ai, fa, că ești! prinse Mărin și mai mare îndrăzneală.

- Taci, mă, că-mi scapă ciutura din mână și te ud.

- E, că n-o fi foc! Ba mi-ar prinde bine pe zădufu' ăsta!

- Na, mă, că tu ai vrut-o! și fata aruncă spre el o ciutură plină, de-l făcu leoarcă din cap până-n picioare.

Băiatul stătu o clipă încremenit, îl trecură niște fiori d'ăi mari de-i clănțăniră dinții în gură ca la friguri, apoi începu să râdă mânzește ca nebunu', apucă ailantă ciutură și dădu cu apă spre fată. Da' numai o țâră, nu toată apa, că-i era că se supără aia rău pe el. Fata se sperie, rămase cu mâinile în aer a apărare, dădu să râdă prima dată, dar pe urmă se făcu botoasă și țipă la băiat:

- Bă, tu ești nebun? Ce zice al'e mămica cân' m-o vedea udă toată? că i se lipise ia de trup și i se vedeau sânii ca iezii prin ea.

Pe Mărin îl luă amețeala și-l fulgeră un fier înroșit în vintre. Da' nu se pierdu, râse și mai tare și se apropie de fată, prinzându-i mâinile.

- Hai, fa, Fico, că se usucă până vine ei de la câmp. Fii cuminte...

Fata dădu să-și scape mâinile din strânsoare, dar mai rău îl trase spre ea. Se zbătea ca o vrabie, că prinsese Mărin niște puteri și-un curaj... nu-i dădea drumu'. Aia țipa așa... încet și scurt, mânioasă parcă și nu prea, mai dădea să zâmbească, mai să-l muște de mâini, mai se încrunta și se smucea fără folos, nu putea să se desprindă din mâinile lui vânjoase. Atâta se zbătu, că, doar ca din întâmplare, se lipi de pieptul desfăcut la cămașă al băiatului. Și-odată se opriră amândoi, străfulgerați de o căldură până-n călcâie. Rămaseră așa, muți și ochi în ochi câteva clipe. Li se urcă sângele în obraji și-i luă o vâjâială în cap, de parcă erau beți. Fata se trase înapoi, speriată și mai frumoasă ca niciodată.

- Hai, mă Mărine, vezi cum ești? Uite ce mi-ai făcut la mâini? Mi le-ai roșit de tot și mă doare... Ce strângi așa? Prostule!

Da' era un "prostule" zis așa, alintat și prelung, ca o chemare. Fica se bosumflă toată, da' Mărin știu că e de formă, c-ar mai fi dorit, o lăsă însă să fiarbă, râzând din colțul gurii:

- De, mă Fico, n-am vrut să te doară, de un' să știu io că ești așa firavă...

- Nu sunt io firavă, mă! Ești tu prea puternic...

Pe undeva pe aici, Mărin oprea închipuirea, de frică să nu ajungă din prima prea repede, prea departe cu fata. Dar de fiecare dată când i-o lua mintea așa razna, se înfierbânta tot, îi plăcea, se simțea bărbat, ăl mai frumos și voinic din sat.

Și așa începu patima, patimă grea, pentru Fica...

SURSA: Corina Dașoveanu | Facebook