,,Virgil Andronescu are multe, chiar foarte multe, de spus în poezia românească actuală!"

 - Mircea (ȚUȚU) DRAGNEA -

Cu mulțumiri și considerație,
profesor, scriitor Mircea Dragnea,
Turnu Măgurele, 2011

Scrioare către scriitorimea brăileană.

La finalul anilor ’80, licean fiind, încerca cu sfială și cu reținere să prezinte redacției școlare Ecouri Dunărene a Colegiului David Praporgescu, poezii și schițe. A fost încurajat și în scurtă vreme a convins că merita să apară în numerele acestei reviste, care în 40 de ani de activitate a scos 440 de numere, lansând peste 200 de tineri talentați, Virgil Andronescu fiind unul dintre ei. Peste ani, ambiționat de mine, care conduceam redacția revistei și îndrumat îndeaproape de poetul Tudor Matreșu, Virgil a trimis câteva poezii, selecționate cu grijă, redacției Teleormanul liber. Iată-l, cu ochii strălucind de bucurie, cu ziarul în mână, fericit că debutase într-o publicație centrală (1994). Au urmat, mai apoi, colaborări cu ziarele și revistele: Cetatea, Curierul primăriei, Univers Teleormănean, Jurnal Teleormănean, Gazeta de Lița, Meandre, Ecouri Dunărene, Ziarul de Brăila, etc, unde se va face remarcat și ca poet dar și ca formator de opinie, eseist și autor al unor cronici plastice apreciate. Mai apoi, în cadrul Grupului Școlar Sfântul Haralambie, a reeditat (1994, după 20 de ani), revista Viorile Zborului, alături de profesor Boca Tănțica. În anul 1995, ziarul Teleormanul liber publică un volum antologic ce cuprindea creații ale tinerilor poeți teleormăneni intitulat Zodia Harfei și, bineînțeles, numele lui Virgil Andronache se afla printre cei onorați. În perioada 1995-2003, colaborează în cenaclul literar-artistic Dimitrie Stelaru. Discuțiile și sfaturile colegilor îl determină să-și pregătească debutul editorial, care are loc în 2003 cu volumul intitulat Poezii, editat de Editura (tipografia) Tipoalex din Alexandria. Volumul obține diploma Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural a Județului Teleorman.

Este apoi tehnoredactorul volumului Turnu Măgurele 1836-2006 publicat de profesorul Pascu Bolborici la Editura Teleormanul.

Îi găsim numele și în volumul de poeme intitulat Nodul din cer al talentatei poete Carmen Lumiere, în care realizează postfața cărții.

Anul 2010 îi aduce o altă satisfacție editorială: Editura Alfa din Iași îi publică, în plină vară, volumul intitulat Ultimele luni din viața umbrei mele. Numele îi apare și în oficiosul de prestigiu al culturii ieșene, revista Convorbiri literare. Cărturarul Stan V. Cristea îi cuprinde numele în Dicționarul Scriitorilor și Publiciștilor Teleormăneni iar poetul și cărturarul Dumitru Vasile Delceanu face același lucru în monografia remarcabilă Vocația scrisului în Teleorman. În 1994 obținuse un premiu al III-lea la Festivalul Național de Poezie Zaharia Stancu și un premiu al ziarului Teleormanul liber- comuna Salcia,  Teleorman. Din anul 2005 este membru fondator al Clubului de dezbateri Aletheea din Grupul Școlar Sf. Haralambie din Turnu Măgurele. Pentru activitatea depusă va fi premiat de către Nicolae Mohanu, primarul municipiului. În creația sa poetică pleca și el, cum au făcut-o aproape toți poeții la început de drum, de la versuri adolescentine în care natura, iubirea în mijlocul ei, izvorâtă ca un dar al lui Dumnezeu, erau temele cele mai abordabile. Cităm câteva dintre primele încercări: Iubesc ramura verde,,. / Iubito / port drumul cu pietrele cuvintelor tale / numai cerul e plin de fluturi / dansăm și cântăm / noaptea pe străzi tu apari / hai pe o ramură verde / flori să culegem / îngenuncheați să stăm / jurământul de iubire / să-l aprindem pe cer.- Vagă doamnă.

Te vreau iubito, pe un pat de toamnă, / Sub clarul dulce al palidei lumini; / te vreau, frumoasă doamnă, / pe un pat de galbeni trandafiri; / te vreau în zi de toamnă!

Puritatea sufletului tânăr, nevătămat încă până la zdrobire de greutățile vieții, se degaja ușor din versuri precum în poezia Copilă: Iubito / te caut pe str[zi pustii / îți sunt ochii / copilă, / nu mă mai vezi? / nu mă mai știi?

Sau Sisif: Îmi curge lacrima / din colțul sufletului / în unghi albastru de cristal / iubito, ține întinse / palmele de catifea / îmi curge lacrima / din unghi albastru de cristal / în pleoapa ta.

Scrierea unui eseu nu stă la îndemâna oricui. Atunci în faza de început, el a încercat să-și manifeste sensibilitatea în această specie literară. Stau mărturie câteva, pe care le-a prezentat redacției Ecouri Dunărene. Eu le scot din arhiva proprie și vi le încredințez, cu toate că i le-am publicat cu greutate pentru că am vrut să-l fac robul definitiv al versului în care avea infinit mai multe de spus, după cum evoluția sa ulterioară a dovedit-o. Vă ofer două exemple: 1. Dumnezeul absent- …Ești un reacționar și ar trebui să nu mai fii deloc. Unul de-i ziceau călău îi tăie capul, corpul îi rămase țeapăn. (Călăul sta drept și rânjea). M-am trezit din somn și nu mai aveam degetele, mi le tăiaseră. Stăteam întins pe podea și pentru ultima dată mai eram poet. Curând rămăsei cufundat în memorie, unde nu-mi mai găseam poeziile și de unde îmi rânjeau deopotrivă valetul, măscăriciul și călăul!

Sau: Trec păsări albastre prin inima mea iar eu tac și stau nemișcat precum cerul. Caut o explicație plauzibilă. Apoi merg alene cu gândul prin noapte iar casele se țin scai de mine în timp ce afară ploua monoton. Pământul tace și copacii plâng iar cerul se zbate rănit. O pasăre cântă trist, zeii își văd de treburile lor meschine iar eu mi-am pierdut sângele și carnea și nu mai am simțuri!

Cu vremea, versurile au devenit meditative, ca să ne întoarcem pe tărâmul poeziei! Depășind faza adolescentinului, lovit de viață, cu sănătatea extrem de precară, mai multe luni a suferit foarte mult, a avut forța să reziste, Virgil Andronache (poetul Virgil Andronescu), își punea și-și pune și astăzi - mai mult decât oricând, tot mai dese și mai profunde întrebări legate de raporturile atât de complexe ce există între bărbat și femeie- dragostea, între om și societate și între om și divinitate. În toate cele patru volume publicate până în prezent: Poezii (2003), Ultimele luni din viața umbrei mele (2010), Chipul tău blând, coborât din icoane, mă ține strâns sub pleoape (2011) și După Dumnezeu, potopul! (2011), versul meditativ este dominant alături de reproșul necredinței femeii ce nu răspunde iubirii sale cu același patos. Veți rămâne surprinși când vă voi spune că acest firav și sensibil om este și un bun pictor și un apreciat jurnalist. În urma unei lucrări de pictare a unei biserici, în urma unei asemenea încercări sănătatea sa s-a șubrezit și mai mult și tânărului i-a fost greu ca să înfrângă boala și să renască. Așa explicăm și versurile în care el luptă cu disperarea, cu viața nedreaptă. Exemplific cu poezia Ninge pe cimitir - Femeie, ninge alb în cimitir / Aruncă-mi pe mormânt / Un roșu trandafir / Stropește-mă, femeie / Cu un pahar cu vin!, poezie scrisă la Brăila în anul 1992.

Sau: poezia Singur - Doamne, sunt singur, / iarna mă plânge / sub picioare / mă ninge Dumnezeu / cu ani… / sub ochii ei / mă leg de Cer / și de pământ / sunt singur / Doamne, singur / printre nămeți / de viță / printre nămeți de gânduri.

Revenindu-i încrederea în viață, nu s-a depărtat de versul meditativ care, cum v-am spus, este punctul forte al celor patru volume publicate. Iată o exemplificare largă unde diapazonul înfruntării cu răul social sună atonic, dând poetului prilejul să comenteze cu sensibilitate. Cred că o să vă placă: Dacă vrei cu adevărat / Să afle omenirea cine ești / Scoate-ți la iveală gândurile / Și ai grijă, când le publici, / Să nu faci poezie din ele! / Sigur nu te va crede nimeni!

Sau: Doamne, eu nu l-aș lăsa pe fiul meu / Să moară pentru alții! / Cauza este una: / Nu se merită, pentru că… / Doar ne vezi pe ce cale am apucat! / Suntem mereu și mereu / Aceeași gloată într-o perpetuă căutare.

Numai Dumnezeu l-a ajutat să-și înfrângă suferința și el știe asta. De aceea Casa Domnului îi este far călăuzitor. Iată: În preziua Paștelui mă schimbam de mine / … / După apus mă găteam cât se putea de nobil / Intram în Casa Domnului cu credința la braț tăcuți amândoi / … / La miezul nopții Poarta e deschisă pentru toți / Mâncați și beți din trupul și sângele Domnului Isus!

Sau în poezia Cina cea de taină:

Sufletul meu l-am tăiat / În mii de felii, / Sufletul meu l-am tăiat / În felii de suferință / … / Iau feliile și le înmoi / În litri de vin; / Iau suferința și o stropesc / Cu lacrimi amare / … /.

Dintr-o astfel de stare sufletească nu puteau lipsi culorile paletei bacoviene, ca în poezia: Cad frunzele: Stau doi bătrâni / În casa pustie / … / Cad frunzele, / Afară plouă monoton, / Vântul bate / În fereastra întunecată / Unde stau doi bătrâni / În casa pustie / … /.

Adept al versului alb, cel care concentrează total ideistica atitudinii poetice. Și prin această alegere a dovedit de la început un curaj aparte, pentru că plecând spre o cunoaștere largă și spre o meditație fără frontiere prin noi înșine, o putea face mult mai ușor folosind canoanele clasice ale versului rimat și ritmat. Iată două bijuterii pe linia căutărilor sale: poezia Renunțare- Tot timpul zilei / e pentru părtășia / cu Dumnezeu / Noaptea e pentru cârdășia / cu Diavolul, / Prefer sistarea ultimei / Ce voi face cu slăbiciunile mele? / Le voi întrerupe?!

Sau poezia Noi: Prima zi când am simțit / Compania Ta / A fost atunci când am hotărât / Că nu Te mai vreau! / Între prima și ultima zi / S-a interpus căutarea: / Ultima zi a fost atunci / Când ne-am contopit veșniciile!

Virgil, omul, a iubit și iubește cu patimă, dar nu știu dacă a primit vreodată tot atâta dragoste de la femeia sau de la femeile iubite, iar poetul nu iese din voința omului: Iubito, ți-s ochii așa de verzi / Încât seara îmi par / Fire fragede de iarbă / Pe care buzele mele / Le smulg cu violența / Cerbilor înfometați / Buzele tale sunt dulci / Ca apa izvoarelor de munte / Pe care o sorb cu disperare / Căprioarele însetate! și Nu mai am pământul sub picioare / nici luna n-o mai am pe crșstet / ți-am dăruit-o ție dulce, / argintul ei îți strălucea din ochi / scântei de șoapte /- nici soarele nu îl mai am pe frunte / ți l-am făcut cadou în lunile de vară.

Dragostea lui tinde spre contopirea cu iubita sa, dar… întinde-te în mine dezbrăcată, / aprinde țigara, pune brațul sub ochi, / gândește-mă…!

În zbaterea permanentă rămâne lucid, nu arde în focul creației ca alții.

O spune singur pe coperta uneia dintre cărțile sale: Trăiesc din ce în ce mai consistent senzația nimicului de sine și a ceea ce scriu. De fiecare dată când mă privesc în oglinzile din oameni și de fiecare dată după ce scriu și public - derizoriul onorează în tot ceea ce sunt.

Și totuși freamătul căutător al poetului se simte, se dezvăluie atunci când el nici nu se așteaptă: Nici o veste de la mine: cine sunt, pe unde sunt, prin ce abisuri mai trăiesc, de ce, cât și cum? / În ce abisuri mă mai scald, prin ce coclauri mă mai petrec, din ce lacustre mă mai știu, prin ce vise mai plutesc? / Nici o veste de la mine: / oare viața mă mai viețuiește? / Presupun că… / Încă! / Iubește-mă, Doamne, cu un prunc, strângându-mă în brațe cu femeia iubită! / Vreau o veste de la mine…/ Să curgă laptele matern, / Să gângurească un copil! / De nu… / Jur că voi face câte un parastas în fiecare zi a (ne)vieții mele!

În Cuvânt înainte al celui de al doilea volum (Ultimele luni din viața umbrei mele), am scris următoarea opinie a mea de scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu experiență, și pe care o repet, cu plăcere, în finalul acestei prezentări: Virgil Andronache (pseudonim literar Virgil Andronescu), are multe, chiar foarte multe, de spus în poezia românească actuală! Nu mi-o luați în nume de rău! Puteam spune același lucru cu alte sute de cuvinte, dar mie mi-au plăcut acelea!

Despre profesorul, scriitor Mircea Țuțu Dragnea: https://orabrailei.blogspot.com/2017/10/la-8-octombrie-2017-trecut-la-cele.html

P.S: Prin ’88, în treapta I-a, profesorul de Limba și Literatura Română Mircea (Țuțu) Dragnea, scriitor și mai târziu membru al U.S.R., m-a ironizat în fața clasei după ce m-a prins scriind, în timpul orei, o poezie. Apoi m-a publicat în Gazeta de Perete Ecouri Dunărene. Și de-atunci colegii mă strigau, ironic desigur, poetul. În liceu, la seral - 1992-1995, doamna profesor de filosofie Ionela Moldovan mi-a spus: Virgil, tu nu ești făcut pentru lumea asta! M-a pus pe gânduri, mi-am tot pus întrebări dar nu am găsit niciun răspuns. Tot în liceu, doamna profesor de contabilitate, Boca Tănțica nu m-a exmatriculat- așa cum scria în regulamentul școlar, pentru ca-i desenam portretul în timpul orei de contabilitate, m-a  chemat la cancelarie și m-a muștruluit puțin apoi m-a trimis la Clubul elevilor la cursurile de pictură ale doamnei plastician Maria Sacerdoțeanu. După ceva vreme le-am adus niște premii, pentru mine și elevii de clasele 1-8, colegi de curs. În toamna lui ’94 mi-a trimis poetul, publicistul, și bibliotecarul pe atunci, Tudor Matreșu câteva poezii la Festivalul Concurs Național de Poezie Zaharia Stancu. Și tot domnia-sa, a intrat într-o seară de toamnă, nu peste mult timp de la înscrierea mea în concurs, cu o diplomă pe care scria: Premiul al III-lea Zaharia Stancu și premiul ziarului Teleormanul Liber. 1995 mi-a adus includerea în Antologia poeților teleormăneni Zodia Harfei. Și de atunci am tot publicat, dar de participat la vreun concurs nu am mai dorit să mă înscriu. Am debutat editorial în 2003 cu volumul propriu Poezii și de atunci am început să semnez cărțile cât și articolele de prin presă, cu pseudonimul Virgi Andronescu. Peste douăzeci de ani (de la debutul oficial), la prima lansare de carte în Brăila, scriitorul Valeriu Ion Găgiulescu mi-a spus, de la onorabilul prezidiu al lansării volumului Ultimele luni din viața umbrei mele: Suferă, Virgile, suferă căci numai așa vei scrie literatură! Tuturor celor amintiți, cât și tuturor celor ce-i port în suflet, le mulțumesc din toată inima! Apoi a urmat.. Brăila și minunații oameni întâlniți aici. Și povestea continuă...