VISUL DINTR-UN VIS

 - Virgil ANDRONESCU -

Pe acoperișul roșu-umed, alunecos la atingere, al blocului alăturat stau ghemuiți, tăcuți, sub cerul fumuriu, trei pescăruși. Numai ciorile dau rotocoale și croncăne a nemurire pe dedesuptul norilor care tocmai și-au scuturat cei câțiva stropi. Undeva, pe trotuarul alăturat, un cățel se scutură de purici. Cineva, undeva, își savurează cafeaua. Ce mai contează distanța, trenurile, mersul pe jos ori tălpile abia sărutate?! Probabil că îmbrăcată sumar. Fără nume, fără chip, fără trup, fără... Doar umbre, tușe, unghiuri, cercuri și sfere, linii și puncte intersectate la întâmplare. Părul neașezat, pe umerii goi-rotunzi, un bleu cade lin acoperind trupul. Exact ca în (realitatea) din care femeia fugise pe scara elicoidală, femeia care se împiedicase pe treptele roase de timp și de pași molcomi ori grabiți, exact ca atunci când aceasta leșinase și era gata-gata să cadă în mine. Ca în Fabrică. Exact așa... Ca toamna cea palidă. Sub el, ce de bucurii ascunde!? Între blocul acesta și cel de alături se zbat zgomote de fiare descărcate din utilajele care s-au și apucat de lucru în asfaltul mângâiat de cei câțiva stropi de ploaie. Femeia

și-a băut, probabil, cafeaua și a plecat... M-a lăsat cu întrebarea și, probabil, din grabă nici nu a căutat vreun răspuns. Țigara de pe scrumiera de porțelan e pe terminate. Va mai fi una la cafea, acum trebuie să scriu. Zgomotul infernal e presărat cu ciripituri de vrăbii, cu guruitul guguștiucilor și croncănit de ciori. Acoperișul de vis-à-vis a rămas singur, roșu și umed. O privesc de la fereastră. Cu ochii imaginației. Cu ochii minții urmăresc mâna, ca de marmură albă, fină, catifelată, care duce lin ceașca de cafea aburindă spre gură. Încet, grijulie, prin fața sânilor obraznic de frumoși, amețitor de excitanți. Știi cum este, calci pe o piatră și-ai strivit totul! Visul, realitatea, gânduri, trăiri, azurul, auriul și negrul, drumul de fier ori plumburiul asfalt, chiar și toamna întreagă. Este ea. Ea este. Soarbe un strop din cafea. Din ceașca ornată albastru. Zgomotos, sorbind...! Nicidecum deranjant de zgomotos! Insinuant, provocator. Chipul numai lumină. Zâmbet provocator, seducător și abandonant. Ochi mari și frumoși. Tot un zâmbet. Chipul umed, de la aburul cafelei sorbite. Roșul umed al buzelor, voit dezlipite, cu un plescăit minuțios pregătit, calculat, ușor vulgar ca grimasa din colțul drept al gurii. Trupul alb-sticlos iradiind lumină. Amestecându-se cu auriul (sau tăciunele?!); în vis nu deosebești întunericul de lumină, nici umbrele din întuneric. Și culorile (nu există) în învălmășeala suvițelor căzute, ca-ntr-un fatal leșin, pe umerii leneși. Ochi căprui spre negri. Gene tremurânde, cu sensuri ascunse. Taince. Gesturi fine, prețioase, scumpe. Îmbietor început de zi! Îmbietoarea dimineață îmi lichefiază privirea, sufletul, gândurile. Iar pe ea, oare, pașii pe unde-or fi purtând-o? Mersul ei grijuliu, să nu-mi strivească sărutul, imaginatul sărut? Iar plouă! Plouă. Cărămidă nouă… Printre ciripituri, guruituri și ecouri de croncănit. Doar atât a rămas în urma parfumului ei: pe stradă curgeau stele. Niciuna a ta... Așa... Ca o toamnă abia venită... Pierdută... Pe creasta acoperișului de pe cealaltă clădire, cioc în cioc, doi porumbei. Totul părea a fi aievea! Totul... Chiar și călcâiul acela sensibilizat de-un sărut. Călcâiul meu învins de-un război imaginar din care-am rămas doar cu o toamnă lipsită de armonii, de ruginiu, de galben-palid, de totul... Rămas-am cu întrebarea: oare, în oceanul meu de existențialism își găsește rostul minuscula insulă de lirism? Pastila de somn și-a atins menirea; visul din vis: un suflet de copil abandonat la ușa unei biserici, cu treptele ponosite (de pașii grăbiți ai ultimelor femei, convertite la bunătate, din neamul barbarilor). Și, într-o altă paranteză (tot imaginară), uite ce fac din om (peste 48 de ore de insomnie) și după aceea o pastilă de somn, îl fac ne om!