- Noro JERCA -
Vântul numit „Zefirul”, vântul Dunării la Turnu Măgurele! Știți ce e acesta? Nu-i de gerar, nu-i de cuptor – e de mărțișor, prier, florar și cireșar!... E călduț, mângâie dinspre vest și când pișcă, el aduce într-adevăr primăvara.
Mă îndrept spre Islaz, din Turnu Măgurele și aproape de malul râului Olt, merg spre stânga, spre gura lui de vărsare în marele fluviu. Trec pe malul râului pe lângă un mic trunchi de pădure și aud trosniturile frunzelor uscate de anul trecut. În dreapta mea e râul cu albia lui, cu meandre și zăvoaie, cu bancurile de nisip și zătoane. Ajung la locul unde Oltul salută respectos și dă mâna cu mai vârstnica Dunăre, la locul de confluență.
Cu adierea lui tainică vântul aduce ceva nou și tânăr ce va izbucni într-o săptămână, două ca și apa râului, care se mai încălzește un pic, răbufnind apoi la o nouă viață, sub toate formele ei.
Atunci să veniți aici. Vă veți simți ca într-o rezervație a unei sălbăticii domestice, într-o stranie liniște care din când în când este tulburată de strigătul fericit al raței sălbatice, de cârâitul respectabilei berze sau de fluierătura vioaie a unei păsări ce seamănă cu cormoranul, venită dinspre malul Islazului, din Ostrovul Mare unit cu cel al Calnovățului.
Pe malul Oltului văd o pernă moale făcută din frunzele uscate și cenușii de anul trecut, opera vreunui pescar pasionat ce și-a petrecut pe ea ore și uneori chiar zile întregi, așteptând răbdător, încălzindu-se cu speranța unei prade bogate, adunându-și gândurile și odihnindu-se cu adevărat.
Aici, la vărsarea în Dunăre, lângă apa Oltului vezi doar o iarbă deasă năpădită pe alocuri de buruieni și trunchiuri de arbori cu cele mai ciudate forme posibile.
Până în vremurile de mijloc ale anilor 1970, râul Olt era adesea amenințat de ploi și viituri năprasnice, revărsându-se până sub măgurile orașului și ca un adevărat îndrăgostit, se înfășura în jurul lui unindu-și destinele cu inundațiile Dunării într-o meandră domoală. Asta însă a fost demult. După lucrările hidrotehnice de la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, cursul Oltului a fost regularizat și protejat, apele s-au liniștit, așa încât orașul a uitat de perioada de altădată a râului. Acum oamenii au numai foloase de la el prin multele baraje cu hidrocentrale construite în amonte, de-a lungul lui.
După toată această introspecție, vine timpul să dau binețe locului de confluență al celor două ape și să mă întorc spre oraș. La întoarcere, îmi apar fantomele plopilor, ca niște coloane ordonate de soldați, cu vârfurile lor care țintesc spre cer.
Ajung la podul de peste Olt. Sub pod matca râului gâlgâie liniștit, mereu grăbită, ca o lucrătoare vioaie care are tot timpul câte ceva de făcut, se grăbește și iar se grăbește dat e tot aici, niciunde să plece, niciunde să ajungă. Podul plânge pentru că trebuie consolidat sau refăcut din temelii pentru că nu mai suportă în siguranță tonajul transporturilor de azi. Acum e ca un monstru, cu fălcile deschise, pietrificat de farmece, zgâlțâindu-se din toate încheieturile și care, cu îndârjire, într-o atmosferă mută, așteaptă de ani de zile un vrăjitor ce nu mai vine să rupă vraja și să-l consolideze sau să construiască altul și pe el să-l lase să fugă, sărind neîndemânatic de pe stâlpii de susținere. De la pod plec spre Turnu Măgurele pe noul drum care șerpuiește prin întinsa câmpie netedă ca-n palmă a Dunării.
De acum sunt în oraș, care urlă năprasnic și geme sub picioarele mele, apoi se potolește câteva clipe ca să ofteze crâncen, iar ecoul i-l prinde Oltul și-l strânge înăbușindu-l la pieptul lui.
0 Comentarii