Nimic bun într-o lume fără oameni

 

Aproape că nu a mai rămas nici măcar un gram de bun-simț. Ceea ce cândva era de la sine înțeles a dispărut: măsura, rușinea și respectul.

Omenirea se zbate într-o dezordine ordonată doar de forță și tupeu. De la vlădică la opincă, același lucru lipsește.

Au dispărut și ierarhiile valorilor, acestea fiind înlocuite cu cele ale vulgarității. Cei care conduc își consumă aroganța și opulența, cei care sunt conduși experimentează și ei și aplică răutăți mai mici sau mai mari, după puterea și educația fiecăruia.

Viața de zi cu zi reprezintă o grotescă parodie a conviețuirii și supraviețuirii.

Văd și aud astea pe stradă, fac parte din privirile și le găsesc în gesturile celor mai mulți. Simțim acestea în birocrația cotidiană care ne anihilează orice speranță prin indiferență. Simțim astea în vorbele goale de conținut care vin de la cei mai mulți dintre cei care ne conduc existența. E și mai grav atunci când o simtim în noi: e ca atunci când această prăbușire colectivă pare că s-ar fi infiltrat în sângele nostru, în inima noastră, în mintea și în sufletul nostru.

Bunul-simț era ultima baricadă. Nu era vorba de o morală elevată, nu era vorba de niște idealuri de neatins, ci doar de acel sâmbure de minimă conștiință și umanitate, aceasta făceau doar posibilă conviețuirea.

Fără de acest sâmbure, nu mai există încredere, decât suspiciunea a rămas, decât agresivitatea și singurătatea omului în lume.

Ne găsim doar respirând, într-o lume în care fiecare om rămâne numai o posibilă amenințare pentru alt om.

Întreb: mai are vreun rost, mai are vreun sens căutarea unui sens, atunci când, fie și numai simpla conviețuire, devine aproape imposibilă?

Putem să mai credem în umanitate când aproape tot ce vedem, auzim, simțim că e lipsa acesteia?

Cu siguranță că aceasta reprezintă adevărata cădere a umanității, prin decăderea omului: nicidecum marile tragedii, nici marile catastrofe ale istoriei, ci numai mizeria mărunțișurilor de zi cu zi.

Înjurăturile, gesturile brutale, indiferența, toate astea formează propriul eu și cotidianul nostru cât un infern. Nu unul apocaliptic, ci unul lent și domestic, experimentat acasă, pe stradă, la serviciu, și, mai grav, în privirile ochilor celorlalți, oriunde.

Prinși în infernul acesta, de vom vrea să-l părăsim, nu vom avea unde fugi.

 

Virgil Andronescu