Despre ”Chestiunea Dunării” !

 - Valeriu Ion GAGIULESCU -

Evident, aici nu voi scrie nimic despre acele momente istorice succesive Războiului Crimeii, cel din 1853, ci doar despre ”chestiunea” cinematografului ”Dunărea” din orașul nostru!

În condiția mea de octogenar autentic și cetățean adoptat, încă din 1946, am luat cunoștință, cu mare satisfacție despre interesul pe care-l poartă concetățenii mei privind trecutul acestuia oraș. Și voi încerca acum și aici, desigur subiectiv, să aduc și contribuția mea la elucidarea unor anume ”chestiuni” dezbătute public.

Pentru a intra în miezul problemei voi începe cu precizarea locului unde s-a aflat cândva cinematograful ”Dunărea”. Ei bine, pe strada Independenței, pe stânga, privind către Grădina Publică, de la intersecția cu Strada Pieței, se afla inițial un mare magazin universal, transformat într-o librărie, o agenție ”Loto-Pronosport” unde responsabil era domnul Ionescu, tatăl Lui Pompi ( ”Motoreta”, extrema dreaptă a echipei ”Oltul”), a lui Ilie- Sticlete, maistru ( și pescar) și a lui Nicu, casierul central al Cooperației Meșteșugărești, urma Frizeria de Lux și un cinematograf, ambele spații fiind proprietatea lui Gogu Dumitrescu, care mai era și singurul impresar de spectacole artistice. Cinematograful s-a numit ”Wally”, după numele fetei proprietarului, fată care mi-a fost colegă de școală. Toate clădirile descrise se aflau pe locul unde astăzi există Hotelul și Restaurantul ”Turris” Ambele cinematografe ale orașului, acesta și cel din Parc, au fost construite cam prin 1935-36. Cel din Parc funcționa în clădirea Teatrului ”Comunal” și se numea astfel pentru că, pe atunci, împărțirea administrativă presupunea existența de ”comune urbane” și ”comune rurale”, în loc de orașe, municipii, comune si sate! După Naționalizarea de la 11 iunie 1948, ambele au intrat sub administrarea unei Întreprinderi Cinematografice de Stat. Iar ”Wally” a devenit ”Dunărea”.

Pentru noi, copiii de pe atunci, era esențial să fim în legătură cât mai strânsă cu personalul ce lucra în aceste magice ”Fabrici de Vise” ! Să-i cunoaștem, să-i servim, cum putem și, desigur, să ne facem utili și cunoscuți. Păi, cum altfel s-ar fi putut să fim îngăduiți, chiar dacă după o lungă milogeală, ca să intrăm ”doi pe un bilet”?! Sau să nu fim alungați în șuturi din locurile unde ne piteam, când sala se aerisea între spectacole, ca să vedem filmul ”de două ori” ! Sau când, la intrare, controlorul se făcea că nu observă că noi lipisem două bilete folosite, cu foiță fine de țigări, pe care apoi o perforam, stângaci, cu acul.

De-aia, patrulam prin preajmă, să prindem momentul în care cineva ar avea nevoie de sifoane, de țigări sau de o plăcintă înfricoșată. Iar dacă fericitul ales mai le și ducea sus, în ”Sfânta Sfintelor”, în cabina de proiecție, întâmplarea era subiect pe câteva zile. Acolo am văzut că lângă aparat era o găleată cu nisip și două sifoane. Am aflat că acelea erau pentru intervenție în caz de incendiu. Mi-amintesc că odată chiar a luat foc pelicula și operatorul a fost ars grav pe figură. dar pentru noi acele urme, care ne impresionau, le tratam ca și cum el at fi fost erou de război! Programul de proiectare al filmelor era decalat cu o jumătate de oră. Întâi se proiecta ”Jurnalul de Activități” al Studioului de Film ”Alexandru Sahia” la ”Dunărea” și apoi, rola se trimitea la ”Flacăra”. Erai la mare preț printre colegi dacă erai considerat băiat de încredere și erai ales să duci tu, repede, acea rolă. De fapt, după ce mai crescusem și noi, cât de cât, obișnuiam să vedem filmul singuri prima dată și apoi veneam cu fata. Ca să știm momentul în care se aprindea lumina și să nu fim surprinși că tocmai atunci o pupam, cu foc, pe invitată. ”Dunărea” avea un singur aparat de proiecție așa încât în timp ce se rula o rolă, operatorul o încărca pe următoarea într-un dispozitiv rotativ manual. Se termina rola, se aprindea lumina, se schimba rola și continua rularea. La ”Flacăra” erau două aparate, așa că în momentul terminării unei role celălalt aparat intra automat în funcțiune. Dacă erai admis să intri la cabină și să învârtești vârtelnița care încărca rola nouă nici nu mai e cazul să spun cum erai văzut!

Ca atare, cum poți să-i uiți pe acei ”zei”, pe Nea Mișu, pe Nea Lale, pe Nea Mielu, pe Nea Costică Angelescu, pe Nea MImi :Pe delicata doamnă Lucreția Gruia, casierița care știa ce loc preferi, pe Nea Paul, casierul de la care luai biletul împachetat în aburi de mahorcă și într-o vorbă bună. Ei, cum să-i uiți?! Pe acești truditori, controlori de bilete, plasatori, operatori....!Cum să-l uiți pe Nea Donciu, personaj care părea a fi frate geamăn cu ”Charlot”, factotum la ”Flacăra”, electrician, cazangiu-caloriferist, tâmplar, tinichigiu, pictor de afișe, controlor, plasator...El obișnuia să se adreseze ”ceremonios” unor anume spectatori, în timpul rulării filmului...”Domnii derbedei de la balcon sunt rugați să nu mai scuipe semințe-n stal , că opresc filmul și vă ia mama-naibii!” Odată, într-o zi de luni, trece Tov.Tudor Jan, primul secretar PCR și vede, la intrarea în parc, lipit de statuia lui ”Tudorică Dorobanțu” un panou de 2/3 m. cu afișul : ”În această seară, la Cinemaul din Parc va rula un film de : ACȚIUNE- PASIUNE...MISTER- DRAMĂ -TEROARE ”Lenin în Octombrie” ! ” Evident, imediat a fost chemat la Sediu responsabilul. ”Cine-ți scrie , mă, legionarule( că altă acuzație mai gravă nu exista), afișele?!” ”Tovarășul Donciu, Tovarășe-Prin!” ” Cară, mă, tovarăș, care Donciu? Păi ai văzut ce-a scris?” ”Păi, Tovarășe Prim , el este membru de Partid din ilegalitate. A cotizat și la ”Ajutorul Roșu” ! Dar e, probabil sub influența mic-burgheză a lui Gogu Dumitrescu, că a lucrat întâi acolo și știa că dacă nu bagi textul cu....”acțiune-pasiune” nu vine multă lume la spectacol” ” Dă-l dracu...dă ordin să rupă afișul...să nu-l mai pui să scrie! Marș afară!” Cum să-l uiți, deci, pe Mimi Manda care a venit la conducerea cinematografului ca fost brigadier, direct de pe șantier și odată cu celebrul film ”Răsună Valea”. Care s-a descurcat foarte bine în acea calitate, fiind sociabil și profitor simpatic de șuete amicale și de la care a rămas hazlia butadă, emisă la pensionare : ”S-a retras de pe Ecranele patriei cunoscutul director al Cinematografiei Turnene!”

Oameni buni, dragii mei concetățeni mai tinerei, care sunteți deja obișnuiți să vă alegeți filmele pe ”Netflix” și de pe calculator să le trimiteți pe Smart-ul din sufragerie, vizionând ce doriți, în condiții propice. Nu a fost de la început așa. Pentru noi, bunicii voștri, cinematograful era parte din viață și ocazie de culturalizare alături de cele ce ni se întâmplau prin Bibliotecile publice. Așa ne-am format pentru viață. Astfel ne-am crescut copiii și astfel înțelegem să ne adaptăm progresului. Să știți că până prin 1961-62 nici curent alternativ nu exista în oraș. Energia electrică aera furnizată în Uzina proprie a orașului, de un motor de 1000 KW, ce producea curent continuu de 120 volți. Pe la orele 23, 55 se stingeau luminile orașului la interval de câte un minut. ca semnal. Apoi nu mai aveai curent electric până a doua zi , pe la 5 ! Nu era ”viață de noapte”! Oamenii se culcau mai devreme, se sculau mai devreme, munceau și se distrau cum puteau dar ”socializau” ochi în ochi și ”față-n față” nu ”pe sticlă”! Sunt , categoric, de partea progresului, dar am stabilit, personal, că toate reușitele materiale nu sunt, deopotrivă, și reușite morale. Cu cât ai o informație mai facil de obținut prin IT, cu atât devii mai însingurat social. Una peste alta....”Vă pupă, MOȘU!”

SURSA: Valeriu Ion Gagiulescu | Facebook