Imago mundi în notă tragicomică -,,Portugalia” de Zoltán Egressy-

 - Cristina CHIFANE -

25 septembrie 2025, Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative, Teatrul ,,Maria Filotti”, Brăila, ora 18.00

Piesa de teatru ,,Portugalia” de Zoltan Egressy aduce în prim plan personaje pe care nu le cunoaștem după numele real, ci mai degrabă după tipologia general umană sau socio-profesională în care se încadrează (Cârciumarul, Femeia, Clamă, Sfeclă, Soția, Preotul, Fundă, Satană), existând chiar un personaj căruia i se spune, simplu, ,,Poreclă”. Titlul piesei și strategia de numire a personajelor m-au dus fără să vreau cu gândul la scriitorul portughez José Saramago în ,,Eseu despre orbire”, carte în care acțiunea are loc într-un oraș populat de personaje fără nume ce își pierd odată cu busola morală și vederea. 

La prima vedere, piesei lui Zoltán Egressy îi lipsește dramatismul universului imaginat de Saramago. Dacă ne gândim însă că în cartea scriitorului portughez există cel puțin soția medicului care nu e afectată de epidemia de orbire și reprezintă o rază de lumină într-o lume a întunericului, în piesa lui Egressy, nici măcar Fundă nu e atât de inocentă pe cât am putea crede, iar, la final, decade cu totul. Orice urmă de speranță pare condamnată pentru totdeauna și de aici cutremurarea dramatică ascunsă în eșecul fiecăruia dintre personajele piesei. 

 

Zoltán Egressy pune sub lumina reflectoarelor taverna din Irgács, satul uitat de lume în care viața și-a pierdut sensul și oamenii se ghidează după o rutină lipsită de orizont. Și totuși? Tocmai satul acesta e refugiul pe care-l găsește scriitorul ratat care își face într-o bună zi apariția la cârciuma din sat. Ceea ce îl face probabil să plece din brațele unei soții iubitoare nu pare a fi vreo dramă personală impresionantă, ci, mai degrabă aceeași monotonie ucigătoare de iluzii. Perioada petrecută în sat se vrea doar o escală în drumul spre Portugalia, țara în care visează să-și găsească fericirea pierdută în banalul cotidian. Idila cu Fundă rămîne doar la stadiul de idilă și finalul piesei îl găsește în drum spre Budapesta, nicidecum spre Portugalia mult visată. Satul, Budapesta, Portugalia, destramă, pe rând, dorințele efemere ale personajelor, care nu pot ieși din cercul slăbiciunilor omenești așa cum Iona lui Marin Sorescu nu poate găsi salvarea decât în interior. 

M-am bucurat că Radu Nichifor a ales să regizeze această piesă. Publicată în 2005, ,,Portugalia” e o piesă bună a dramaturgului maghiar, cu o punere în scenă a lui Victor Ioan Frunză lăudată de critici la vremea aceea. Încadrată în categoria ,,o piesă de actori”, poate avea succes sau poate fi sortită eșecului în funcție de performanța acestora. Puritanii ar putea să se plângă de subiectul prea simplu, limbajul uneori licențios și paralela prea fățișă cu celebrul Las Fierbinți. Dar poveștile celor care frecventează crâșma din sat sunt, de fapt, poveștile tuturor oamenilor obișnuiți care nu (mai) au puterea să lupte cu viața și își îneacă amarul pe fundul paharului, zdrobiți de propria neputință. 

 

Să luăm personajele pe rând și să vedem dacă actorii Teatrului ,,Jean Bart” din Tulcea au fost un pariu câștigător sau nu. Nelu Serghei, în rolul cârciumarului, se achită cu bine de sarcina de a-l reprezenta pe cel pentru care afacerea e mai mult o modalitate de petrecere a timpului decât o sursă serioasă de venit, iar clienții mai mult prieteni decât mușterii. Ba mai mult, relația cu Fundă stă sub semnul autenticității căci, în numele unui patriarhat care refuză să cedeze supremația, acesta își exploatează fără vreo tresărire propria fiică (ea este cea care face de mâncare, servește la mese și cară lăzile cu bere). Tatăl nu intervine decisiv în apărarea ei nici când fata încearcă să scape de avansurile nedorite ale lui Sfeclă, care lasă să se înțeleagă că s-ar fi bucurat de favorurile ei la un moment dat. Tot ceea ce pare să-l preocupe pe tată e cine se va ocupa de cârciumă după moartea sa, căutându-i un pretendent Fundei doar cu intenția de a lăsa moștenire pe linie masculină, fără să își dea seama că, de fapt, fiica lui este cea care conduce taverna încă de acum.

De altfel, toate personajele feminine (Fundă – Andra Colidiuc, Femeia – Irina Naum, și Soția – Oana-Lavinia Pisaroglu) nu au o existență independentă, ele gravitând în jurul câte unui bărbat. Andra Colidiuc redă foarte bine transformările prin care trece Fundă, de la fiica docilă, sătulă de exploatarea tatălui și insistențele lui Sfeclă la tânăra îndrăgostită care întrezărește o cale de evadare din lumea tavernei și până la femeia decăzută și abandonată, nevoită să se resemneze și să își accepte soarta. În rolul nevestei mereu ușor abțiguite, Irina Naum formează un cuplu credibil cu Vlad Ajder (Clamă), care aduce prea mult cu Celentano ca să nu pară exagerat. Oana-Lavinia Pisaroglu se potrivește în rolul soției lui Poreclă pentru că discursul ei nu e menit să fie neapărat o diatribă, ci mai mult o lamentație. Confuzia, lipsa de voință și încercarea de a fi ceea ce nu este, toate caracteristice ale lui Poreclă, sunt jucate cu naturalețe de Cristi Naum. 

 

Costel Zamfir e simpatic în rolul Preotului căzut în profan; cu Biblia într-o mână și paharul în cealaltă și cu fularul echipei de fotbal preferate aruncat lejer în jurul gâtului, Preotul nu mai e înțeleptul capabil să oprească sufletele rătăcite să cadă în păcat. Mihai Gălățan transformă personajul lui Sfeclă într-o imagine caricaturală a unui fost polițist predispus la violențe de orice natură, care cade în ridicol când încearcă să se prezinte într-o postură avantajoasă și care devine cu atât mai ridicol în ipostaza de îndrăgostit, pentru a căpăta o dimensiune tragică când ucide în numele prietenului său, ironic poreclit chiar Satană. 

 

Publicul a răsplătit cu aplauze reprezentația actorilor teatrului ,,Jean Bart” din Tulcea, iar brăilenii sunt oameni care umplu sălile de spectacol în fiecare weekend. Pesemne că (s-)au recunoscut (în) personaje, iar piesa și-a spus povestea. Punct și de la capăt.

 

 Foto, Cristina Chifane: https://www.facebook.com/cristina.hoca.92