- Virgil ANDRONESCU -


Reporter: - Domnule Gherghinoiu, ce v-a îndemnat să lăsaţi poezia deoparte şi să scrieţi proză?

C-tin Gherghinoiu: - Cred că literatura este o şansă de salvare a omului. Romanul “Şantajul” l-am scos în anii de tinereţe, în 1995, a fost încercarea mea de a mă detaşa de poezie şi de a face altceva în literatură. Evident că am avut şi sprijin aici, pe regretaţii mei prieteni, poetul Ion Chiric din Galaţi şi Radu Mihăiescu, dispăruţi amândoi de tineri. Aş scrie şi astăzi proză, mai ales că romanul “Şantajul” s-a bucurat de o primire extraordinară a criticii, dar nu mai am nici dorinţă şi nici forţa să rezist. Proza este un lucru ce presupune şi un efort fizic deosebit, e un lucru care se face cu dificultate, la proză trebuie să stai înhămat, să tragi de tine şi trebuie să ai o condiţie fizică puternică. Prozatorul, sub acest aspect este un altfel de artist, cred că asta îmi lipseşte şi nu mai vreau să fac proză deşi am subiectul. “Şantajul” a fost făcut pe un pretext poliţist, dar, de fapt este o parodie a literaturii .
În general, eu parodiez literatura şi o batjocoresc pentru că eu încă mai cred că este una dintre şansele de salvare ale omului din tragedia în care se găseşte, tragedie ce a început o dată cu alungarea Evei şi a lui Adam din Rai, părăsirea Paradisului.
Cred că literatura este o şansă de salvare a omului, în primul rând de el însuşi, şi de aceea am scris “Şantajul”, am vrut să mă salvez pe mine de iluzia că literatura ne salvează pe toţi. Mai am un volum de teatru, nu l-am publicat şi nici nu cred că am să-l public vreodată, mai am şi un volum de istorie şi critică literară despre literatura locului pe care n-o să-l public, pentru că ar însemna să plec din oraş în clipa următoare, acolo spun cu multă sinceritate ceea ce cred eu despre literatura locului şi nu cred lucruri foarte bune.


Rep: - În ce moment se află cultura brăileană?
C.G.: - Spun lucrurile acestea cu amărăciune...Brăila, din nenorocire este unul dintre cele mai aculturale oraşe ale României; pentru mine este uluitor cum un oraş ca Brăila a putut să dea scriitori şi oameni de cultură cum ar fi Panait Istrati,
Fănuş Neagu, Mihail Sebastian,Vasile Băncilă, pe Anton Dumitriu şi pe Nae Ionescu, nume colosale în cultura română.
Ei au reuşit să se salveze fugind din oraş. Dacă rămâi aici, eşti sortit pieirii absolute. Nu spun lucrurile ca să mă delimitez, pentru că şi eu fac parte din cei de-ai locului, deşi eu nu sunt brăilean, sunt asemenea lor. Nu am pretenţia că aş fi superior cuiva, din contră, am multe inferiorităţi pe care mi le ştiu şi pe care mi le ocolesc în felul meu. Spun lucrurile acestea cu amărăciunea faptului că nu ştim niciodată
noi, brăilenii, eu mă includ între ei, nu ştim niciodată să apreciem ce vedem în jurul nostru, nu ştim să apreciem scriitorii valoroşi, nu ştim să apreciem actul de cultură propriu-zis. Sunt de lângă Vălenii de Munte, dintr-un sat care se găseşte la graniţa judeţelor Prahova şi Buzău, am făcut liceul la Vălenii de Munte.

Rep: - Face ceva concret instituţia Uniunii Scriitorilor, filiala de Sud-Est, pentru scriitorii din această zonă?

C.G.: - Corneliu Antoniu, preşedintele filialei de Sud-Est a USR, face lucruri foarte bune. Uniunea
Scriitorilor, ca asociaţie de breaslă, aproape că nu se simte în viaţa scriitorilor, în schimb ceea ce face Corneliu Antoniu (preşedintele filialei de Sud-Est a USR) sunt lucruri foarte bune care constau în editarea şi publicarea revistei Antares, foarte bună după părerea mea, organizează festivalul Zile şi nopţi de poezie Antares, mai nou a organizat două case pentru scriitorii zonei: ambele în judeţul Buzău, una la Năieni, alta la Bisoca. Un fel de tabără de creaţie, unde vara vin scriitori şi creează, mie mi se pare că astea sunt lucruri grozave.

Rep: - Sunteţi profesor şi director. Povestiţi câteva întâmplări plăcute şi mai puţin plăcute din cariera de pedagog.

C.G.: - Am făcut pedagogie şi lucram cu copii cu dizabilităţi, eram defectolog... Am fost inspector şcolar, am editat “Foaia învăţătorului”, care a murit în mod curios. Eu nu sunt un om orgolios, eu sunt un om care vrea să construiască în cultură, urăsc pe aceia care în loc să pună o cărămidă, ei distrug. O “Foaie a învăţătorului”, în sensul Christic, a profesorului, a educatorului în sens larg. Cele mai minunate dintre momentele din viaţa mea de profesor au fost în 1982 când predam... eu am făcut pedagogie şi lucram cu copii cu dizabilităţi, eram defectolog şi corectam defectele de vorbire şi fizice ale copiilor. M-am dus la directorul Ţopa şi i-am spus că eu nu pot să stau şi să mă uit în gura copilului într-un cabinet cu el, şi i-am cerut să-mi dea ceva să fac şi atunci mi-a dat agricultură, din ‚82 până în ‚89 am predat agricultura, aceasta fiind cea mai bună terapie pentru elevii cu defecte fizice ori cu deficienţe de intelect. Astea sunt momente unice în viaţa unui om şi mă gândesc cu groază că mi se termină cariera, tinerii din jurul meu îmi dau un motiv de existenţă, îmi dau viaţă. Liceul pe care îl conduc este cel mai bun liceu din oraş, vă spun şi de ce... Am pretenţia să spun că elevii noştri nu ştiu ce înseamnă alea etnobotanice. Poate că sunt naiv, am pretenţia că nu fac astfel de lucruri tocmai datorită, zic datorită, muncii de la profesor la elev, această încredere care stă la baza relaţiei umane dintre profesor şi elev. Aşa cred despre liceul ăsta! Au existat şi momente grele în cariera mea, un moment greu a fost când am fost repartizat la Carcaliu
în judeţul Tulcea ca profesor de limbă franceză, îţi dai seama ce înseamnă să predai franceză lipovenilor, ei gândeau în ruseşte, formulau răspunsul ruseşte, după aceea trebuiau să-l traducă în limba română şi apoi să dea răspuns în limba română. Îţi dai seama ce greu le era şi ce greu îmi era, dar era o feerie!? Dar, cu toate astea, am avut satisfacţii, am avut copii foarte buni, îmi amintesc cu plăcere de Chirilă Vladimir, cred că a ajuns şofer în cele din urmă, un copil care avea minte deschisă şi care putea să facă performanţă în şcoală; n-a făcut pentru că aşa era mentalitatea de-aşa natură. Astăzi nu se face pentru că mentalitatea este că şcoala e o nenorocire şi trebuie s-o evităm pe cât mai mult cu putinţă.


Rep: - Vă reproşaţi ceva ce n-aţi făcut la timpul potrivit şi regretaţi şi azi?

C.G.: - Un alt moment greu am avut în 1994 când nu am vrut să rămân în Franţa, unde câştigasem o bursă a statului francez la Centrul Internaţional de Studii Pedagogice, profesorul meu Michel Masacre care mi-a spus “tu ştii carte, ştii franceză bine ar fi bine să rămâi la noi, iar eu am spus, într-un elan de mare prostie a vieţii mele: a, nu, eu am ceva de făcut în ţara mea” şi m-am întors ca să fiu ce sunt astăzi, nimic, într-o ţară care este nimic. Din păcate, pentru mine este foarte târziu să mai plec, am îmbătrânit, nu se mai caută experienţa, ca să nu zic bătrâneţea, în vest se caută tinereţea. Este normal să fie aşa, am ratat momentul atunci, pentru care plătesc astăzi. Plătesc cu vârf şi îndesat deşi mie îmi place să trăiesc în România, să ştiţi! Dacă aş trăi în vest m-aş plictisi, am un antidot în privinţa plictisului: eu citesc foarte mult şi scriu, care vine ca o complementaritate
a cititului. Citesc cu mare plăcere Cioran, Constantin Virgil-Gheorghiu pe care acum îl descopăr ca un mare romancier şi o mare minte a acestei ţări, un om care a fugit în 1944 şi a fost acea conştiinţă care s-a trezit şi a zis “cum adică, eu să mă întorc şi să mă pun singur în situaţia de sclav al bolşevicilor, niciodată!”, era Ataşat Cultural la Zagreb în Croaţia. Chiar Emil Cioran povesteşte într-unul din “Caietele” sale că l-a întâlnit şi că e “un român adevărat, de la Piatra Neamţ, Poiana Albă”. Se numeşte Poiana Albă pentru că acea poiană a fost albită de osemintele soldaţilor căzuţi la datorie în lupta de la Războieni.

Rep: - Ca poet sunteţi omul nuanţelor. Dacă ar fi să vă creionaţi rapid un crochiu de autoportret, în ce nuanţe l-aţi realiza?

C.G.: - Acest interviu pe care mi-l luaţi este abia al doilea din viaţa mea. Eu sunt unul dintre acei oameni care sunt foarte puţin interesat de persoana mea, de altfel cred că persoana mea e una neînsemnată în curgerea istoriei, nu spun asta nici din modestie şi nici din falsă modestie, o spun pentru că aşa trăiesc. Eu sunt dintre acei oameni despre care nu vreau să se vorbească, acest interviu pe care mi-l luaţi este al doilea din viaţa mea. Nu-mi place să se vorbească despre mine, prefer să se tacă despre mine! Cu cât se tace mai mult, cu atât este mai bine pentru mine, în momentul când eşti în atenţia oamenilor eşti şi în vizorul răutăţilor, asta îmi face rău.

                                                  - foto: ViataBrailei -
                              - Interviu publicat in revista www.ViataBrailei.ro -