BÂLCIUL (III)

- Iancu BATA -

... După ce am mai crescut, cam de prin clasa a cincea, nu mai mergeam cu părinții la bâlci ci cu prietenii: Petre Firican, verișorul său Viorel Trupșor, Nicu Croitoru și verișorul său Gheorghe, mai mare cu doi ani ca noi, ceilalți fiind de-o seamă. Asta e perioada în care strângeam bani de bâlci, cu ce strângeam, cu ce ne mai dădeau părinții, încropeam 25-30 de lei cu care ne descurcam onorabil. Mergeam, de regulă, în duminica dinaintea temeiului, numită Duminica Fetelor, și în ziua de temei, pe 29 august. Mergeam pe jos, chiar dacă se băgaseră autobuze pe traseul spre Turnu, în zilele acelea era omor, nu te puteai apropia de ele, riscai să fii strivit în aglomerație. Mergeam pe jos iar când ne apropiam de Boncea, de intrarea în oraș, începeau deja să se audă cântecele fanfarelor. Pe atunci nu erau difuzoare și boxe ca acum ci fiecare vârtej din cele mari, din bâlci, își tocmea câte o fanfară care cânta sus, pe platforma unde urcai să te așezi în scaune. Fanfarele cântau în tot timpul cât tiribombele se învârteau, cât și în pauze, să atragă amatorii de senzații tari. Erau cam câte trei-patru vârtejuri din alea mari, fiecare cu fanfara lui, vă dați seama ce hărmălaie putea să fie?

Când începeam să auzim sunetele alămurilor iuțeam pasul, nerăbdători să ajungem cât mai repede în raiul copilăriei noastre. Surescitați, nici nu mai vorbeam între noi de nerăbdare și dorință! Intrând în bâlci, hărmălaia și mirosurile ne loveau parcă în moalele capului! Dar nu era asta o problemă, făceau parte din farmecul bâlciului. Beam câte o limonadă sau un suc mai întâi, însetați după cei cinci-șase kilometri străbătuți pe jos, prin căldura înăbușitoare de august. De la Iosif, unul dintre personajele pitorești ale orașului din acele vremuri, un uriaș cu o voce pițigăiată, de copil, care te surprindea prin contrastul pe care-l făcea cu masiva sa făptură. Mai târziu, mâncam câte o înghețată la cornet și câte o gogoașă, când ne răzbea foamea! Am fi mâncat și mici, am și reușit de vreo două ori, dar era greu să te apropii de Goguțu, altă figură a Turnului de altădată, un pitic ce sărea cu puțin peste un metru, deși bătea spre cincizeci de ani. De-abia se vedea din spatele grătarului, apărat de ostrețele de scânduri ale restaurantului, cocoțat pe o ladă de bere să poată ajunge la banii întinși de solicitanți. Cu o mână învârtea micii pe grătar, folosind o furculiță veche cu dinții rânjiți pentru a cuprinde câți mai mulți mici, cu cealaltă înhăța banii de la numeroșii solicitanți înghesuiți pe ostreața aia din fața grătarului. Nu era nici o regulă, nu se ținea seama de nici un rând, cine avea mâna mai lungă să ajungă la Goguțu, ăla se bucura de mici. De-aia era greu pentru noi, copiii, să ne ostoim pofta de mitititei, ațâțată și de foame și de mireasma lor pătrunzătoare, deși ne cățăram cât mai sus pe ostrețele alea și încercam să ne ițim capetele printre oamenii mari și nepăsători la poftele noastre.

Ne drămuiam puținii bani, îi țineam pentru senzații tari, lăudându-ne mai apoi de câte ori ne-am dat în bărci sau în vârtej. Și pentru circuri, pe care le alegeam după ce priveam îndelung demonstrațiile de reclamă ale artiștilor ce evoluau pe platformele din fața barăcilor și corturilor acestora. Dar cinci lei dintr-o dată era mult pentru posibilitățile noastre de atunci și de multe ori ne mulțumeam cu ce vedeam afară. Și cu păruiala dintre Vasilache și Marioara, două păpuși la modă în acei ani, care jucau o scenetă populară, mânuite de păpușari ascunși în spatele cortinei. Sau evoluțiile și paradele Coanei Manda, un bărbat îmbrăcat femeie, fardat strident, personaj celebru al bâlciurilor de altădată. Cu doar un leu, ne cumpăram de la circari carnete de șmecher, ale căror coperți mutau miraculos bancnota strecurată între ele de pe o parte pe alta.

Ne bucuram când ne întâlneam cu părinții prin aglomerația din bâlci pentru că aceștia se îndurau de noi și ne mai strecurau ceva leuți. De bani mai mulți am început să dispunem când ne mai mărisem puțin și începusem să lucrăm cu ziua la Fermă, pe presa de făcut baloți, după ce luam vacanța mare. Eram plătiți cu 20 de lei pe zi și chiar dacă le dădeam o parte din bani părinților, ne rămâneau destui să ne facem toate poftele prin bâlci.

Când ne-am mărit și aveam banii noștri, câștigați prin muncă, adolescenți fiind și beneficiind de încrederea părinților, ne duceam la bâlci în fiecare seară. Serile erau fascinante, pline de lumini colorate şi parfumul domnişoarelor venite să-şi etaleze toaletele subţiri, vaporoase, de vară.