ANTECAMERE

 - Virgil ANDRONESCU -

Dar ce ai cu scaunul din fata ta? Umbra ta e asezata pe el. Tu, dincolo de masa singuratatii. De cealalta parte. Si vorbele tale si gandurile tale. Priviri catre un scaun ce pare gol si chiar e posibil a fie gol, este gol. Ocupat de o umbra. Si nu-i gol. Esti tu. E scaunul. Sunt eu. In alta camera, antecamera lumii tale. Antecamera camerei in care tu privesti, intrebi scaunul. Te intrebi. Despre antecamera singuratatii. In antecamera antecamerei camerei iubirii sunt si eu, asteptand. Ca umbra ce ocupa locul de pe scaunul mut, de langa masa singuratatii dintre tine si scaun, sa-i acorde sansa de a-l ocupa pentru a nu mai fi singur si gol. El, scaunul. Eu, sufletul. Tu, sufletul. Si masa. Masa ocupata de-o vaza ocupata de-o floare, intre tine, scaun si eu. Si-o umbra singura, umbra singuratatii intruchipate. Tu gandesti. Tu intrebi in gand. Tu privesti in suflet. Tu si golul. Golul. Spatiul acela... In care ne aflam noi doi, inchipuita umbra, eu, tu, scaunul, masa, vaza cu floarea ce-i ocupa golul interior, spatiul insusi devine plin. Cam asa s-a scurs timpul dintre pacient si pacient, vorbea cu sine. Clara fusese ucisa si, de ceva vreme, traia doar in mintea lui. Fabrica, isi amintea. Doctorul care umblase in el, cat si cei doi brancardieri care il imobilizasera, amutisera, parca isi inghitisera limbile si gurile parca le-ar fi fost ferecate cu lacate. Ea, nu isi mai amintea nimic: scara, treptele tocite, forma lor elicoidala, nimic din toate acestea- nici macar fuga in ploaia rece de afara, pareau ca au fost un vis. Unul frumos sau un cosmar, nu mai conteaza acum.

A trecut ceva timp de atunci. Numai ea, ea era trista, franta de oboseala, aproape de epuizare, vorbea cu ea insasi ori cu vreun personaj imaginar a carui umbra se intindea pe scaunul dintre fereastra incetosata de intunericul noptii si masa pe care o vaza inca mai pastra vie o floare. Intr-o camera incapatoare, dupa o alta camera mai mica, dupa o alta camera si mai mica. Viata. Serviciul. Niciuna nici alta. Amintirile o mangaiau, numai ele. Acea banca din curtea spitalului, acel salon, acei pacienti... Si zecile, sutele, miile si milioanele de pisici- nascute si ne nascute, de prin curtea spitalului invaluit in duhoarea antecamerei mortii numita viata si a antecamerei numita nastere. Demult urcase el scara cu trepte vechi, tocite. Demult le coborase. Zi dupa zi dupa zi. Femeia, singura, ingandurata, obosita, cu mintea plina de amintiri, conversa- din cand in cand poetic, cu scaunul din fata ei, din fata ferestrei, de dincolo de masa si de vaza si de floare.

- Domnule doctor, pacientul... De ceva timp delireaza, ingana o poveste cu un scaun, cu o umbra, cu o masa, cu o vaza, cu o floare.

- Da. E realitatea lui, trebuia sa-l anesteziem, asa cred ca trebuia sa facem.

- Domnule doctor, il putem elibera?

Brancardierii incepura sa invarta, in sens invers acelor de ceasornic, cozile levierelor in cele patru puncte cardinale ale patului, ale mangealacurilor. Pacientul se chircea luand forma fetusului in pantecul mamei, acum se intindea pana la forma adultului bine-facut si desirat. Doctorul: va trai dar nu va mai fi el sub nicio forma! Metafizica inimii sale a suferit... A suferit transformari... Doar umbra... Aduceti-i un scaun, o masa, o fereastra, o vaza si o floare nemuritoare! Intindeti-i umbra pe scaun in asa fel incat sa se creada ca scaunul e gol. Brancardier 1 si Brancardier 2 o adusera si pe ea, pe cea care tot timpul vorbea cu Clara, si o asezara dincolo de masa cu vaza cu floare, dincoace de scaun si de fereastra si de antecamera mica de dincoace de antecamera si mai mica. Nici nu mai era nevoie ca doctorul sa vorbeasca, cei doi brancardieri stiau ce gandeste, ca si i se indeplineau dorintele. De data aceasta nimic nu mai era gol, totul se inseninase, galbenul, bleul, rosul, verdele, blondul ei par cazut pe ochii ei mari si frumosi, pielea alb-catifelata, zambetul vesel-trist si trist-vesel, blandele-i cuvinte innobilasera camera, antecamera mare, antecamera mica, casa intreaga. Doar in inima lui mai pulsa golul. Numai scara elicoidala cu trepte roase de timp, de pasii miilor de pacienti, infinit de multele trepte ramasesera temporal in urma si-n griuri putred-slinoase, numai ea ii umplea memoria. Acolo cazuse ea, boala, cand fugise din el, de el, dezbracata de perfuzii, injectii si pastile, atunci cand era gata-gata sa cada in mine din nou, peste cealalta. Toate aceste amintiri, de-asta se numesc amintiri pentru ca se petrecusera in trecut, reveneau in creierul umbrei de pe scaun si chiar in memoria celei ce admira floarea din vaza de pe masa ce-i despartea intrebarile de scaunul din fata ferestrei. De parca cu floarea vorbea, nu cu scaunul, nu cu umbra. Intrebari ramase fara raspuns. Marele gol disparuse cand el ii spusese ca e asezat pe scaunul interogat. Marele gol aproape ca disparuse din inima celui de pe scaun. Aproape, dar nu... Chiar si golul din inima umbrei aproape ca disparuse. Nu, nu disparuse! Dar de ce si pentru ce acest teatru? Eeee, e un fel de teatru! Ca acela pe care l-au vizionat impreuna, candva, intr-un viitor apropiat. In trecut nu se intamplase asa apropiere. Menajeria... Da, intr-un decor minimalist, studiat, regizat. Regia o face Universul, actori sunt cei ce vor sa fie... Eeee, doar atunci cand Clara atinsese Cerul si Fluviul- in acelasi timp (a)temporal si spatiul (a)spatial, atunci dupa inaugurarea Marelui Pod, cu umbra-i rasfatata peste ape! Da, pentru ca numai asa a reusit sa traiasca in inima lui, dupa ce acesta o ucisese la modul cel mai atroce: poetic. In Fabrica, da, mi-am amintit. Umbrele. Curgerea lor prelungita, a umbrei insului, a umbrei umbrei lui, umbra mesei, umbra florii asezate in vaza, umbra vasului, umbra femeii si umbra gandurilor ei, umbrele antecamerelor si chiar a camerei se prelingeau pe fereastra prin care umbra intunericului noptii se scurgea tacuta in casa.