- Alexandra GURGU -
Nimic nu te putea pregăti sufletește pentru multitudinea de stări pe care recitalul cameral "Cântecul inimilor" le-a devoalat în seara de Dragobete a anului 2024 și în al căror iureș a fost prinsă sala plină de spectatori a Teatrului Național de Operă și Operetă “Nae Leonard”din Galați.
Pentru că a săpat adânc în interiorul ființei, uneori cuminte și răbdător, precum un râu ce împrumută din stâncă pentru a-l întovărăși în călătoria sa dătătoare de viață, alteori rapid și sistematic, asemeni unor tranșee, răni în inima pământului, ce te țin la adăpost într-un crunt război cu celălalt ori chiar cu sinele.
Menit a fost a fi cu dragoste și pentru dragoste. Iar când știi și povestea proiectului, cu repetiții între alte două repetiții, cu timp furat, cu îndrăznelă, cu sacrificii, prietenii și mai presus de toate cu dorința de a lăsa muzica să zburde prin ei, cu atât mai mult îi îndrăgești pe cei cinci muzicieni. Un proiect născut în jurul unui magnet numit Tereza Gânju - violoncelistă, furtună și leac – a cărei preferință camerală pentru formula voce, violoncel, pian s-a concretizat și în alte recitaluri care i-au alimentat pofta de a continua și de a o îmbogăți cu noi sonorități. I s-au alăturat și au crezut în reușita acestui plan pianista Ludmila Calalb, soprana Iustina Munteanu, violoncelistul Daniel Mehedinți și contrabasistul Marian Păduraru.
Repertoriul lor a ascuns mici comori, pe cât de rar expuse, unele aduse chiar în premieră, pe atât de frumoase, cele trei lucrări ce au deschis recitalul numărându-se printre ele.
Lirismul specific romantismului târziu ce se regăsește în Impromptu din Suita pentru violoncel și pian Op. 6 de Léon Boëllmann a fost condus de temele extinse, grațioase, atât de bine subliniate de Tereza Gânju, dar și de onduleurile acompaniamentului de pian, până la limita teritoriului impresionist, dând viață unor imagini sonore fabuloase. Păstrând atmosfera de beatitudine impregnată de Léon Boëllmann partiturilor sale, soprana Iustina Nedelcu, violoncelista Tereza Gânju și pianista Ludmila Calalb au topit contururile muzicii și ale versurilor lui Paul Armand Silvestre din liedul “Notre amour”. Explorarea celor trei artiste nu s-a oprit aici și s-a orientat către partitura lui Auguste Mathieu Panseron, “Sainte-Cécile”, din care au extras atât sentimentul de abandon, tandrețea și melancolia, dar au pus în valoare și latura vioaie, jucăușă, printr-o remarcabilă execuție superioară. Aici cuvintele au reprezentat doar o pânză peste țesătura melodică și armonică strălucitoare și îndrăzneață.
Prezența în scenă a contrabasului ca instrument solist raporta imediat spectatorul la stabilitate, imobilitate și imutabilitate, o manifestare solidificată, în timp și spațiu a permanenței. Această percepție s-a modificat instantaneu de vitalitatea expresiei, de unitatea dintre sensibil și spiritual, de fragilitatea și transparențele pe care muzicianul Marian Păduraru le-a modelat prin lucrările “Romance de l’Elisir d’Amore” de Giovanni Bottesini și “Après un rêve” de Gabriel Fauré… o transpunere în muzică a dizolvării materiei și a timpului ce trimit către imaginea “Persistenței memoriei” a lui Salvador Dali, o cale ce exprimă cel mai bine dualismul existenței, gloria și durerea de a fi om.
Lucian Blaga, în lucrarea sa “Zări și etape”, afirma că “adeseori, originalitatea diferiților gânditori nu zace în ideile lor, ci într-o funcție nouă ce ei atribuie unor idei vechi.” Prin analogie, originalitatea în a interpreta o lucrare bine cunoscută constă în prelucrarea muzicii prin filtrul nenumăratelor euri individuale până la desprinderea unui “eu absolut”, o exaltare a creației ce survine în urma unei maturități a cunoașterii și a unei curiozității păstrată în permanență proaspătă. Aceste lucruri s-au remarcat atât în „Sicilienne” op. 78 de Gabriel Fauré ori în “Romanța pentru violoncel și pian” op. 36 de Camille Saint- Saëns, ambele în interpretarea violoncelistului Daniel Mehedinți, dar și în liedurile “Ya li v pole da ne travushka bila” de Piotr Ilici Ceaikovski și “Zdes' horosho” de Serghei Rahmaninov, în cadele mângâieri auditive ale sopranei Iustina Nedelcu.
Surprinzătoarea “Trio Sonata” în sol minor, HWV 393, de Georg Fiedrich Händel, compusă inițial pentru două viori și basso continuo și-a scos la iveală profunzimea texturii și a expresiei printr-o imaculată interpretare a instrumentiștilor Tereza Gânju, Daniel Mehedinți și Marian Păduraru, ce i-au pus în valoare rafinamentul contrapunctic și bogăția melodică în căutarea lor permanentă de echilibru, fapt ce a născut noi circumstanțe, vulnerabilități și libertăți de expresie, cufundându-te într-o stare în care nu pui întrebări și nu cauți răspunsuri, ci doar…exiști ca și cum nu ai muri niciodată. La fel ca în dragoste.
Dintr-o cu totul altă sferă au venit “Dream with me” de Leonard Bernstein și “Adagio” de Tomaso Albinoni, în aceeași îndrăgită formulă voce-violoncel-pian (Iustina Nedelcu, Tereza Gânju, Ludmila Calalb) dar care atât de bine au fuzionat cu restul recitalului. Au fost ca o alunecare în poezie, în simțire, în imaginație, de unde nu vrei să mai pleci. Să fi fost capcană ori magie? Cert este că picătură cu picătură te-au transformat în ceva cu toul străin, ceva la care creierul a asistat dar la care nu a putut interveni cu nimic. La fel ca în dragoste.
Ultima lucrare a recitalului a fost contrastantă în sine. Pe cât de nepământean și sfâșietor a fost Preludiul, pe atât de multă nebunie copilărească, un fel de joc ad-hoc de-a cuvintele-necuvintele a fost în Polka. De Dmitri Șostakovici, desigur. Într-o variantă inedită cu doi violoncei și pian.
De remarcat acum și câteva lucruri mai pământene. În primul rând profesionalismul, acuratețea și naturalețea prezentării doamnei Laura Sava, consultant artistic al teatrului gălățean. Apoi, ușurința pe care o are pianista Ludmila Calalb de a se acomoda de la un stil interpretativ la altul, pastrându-și în același timp muzicalitatea și sensibilitatea. De asemenea, micile stângăcii (de exemplu, amplasamentul în scenă al scaunelor și al microfonului de către artiști) au avut la rândul lor un farmec aparte printr-o dulce panică naivă pe care au răspândit-o, prin aceste imperfecțiuni atât de calde. Decorul, mult prea sumbru pentru un asemenea eveniment dedicat dragostei. Cu toate acestea… a fost lumină! Spre deosebire de permanența scenei teatrului în ceea ce privește clar-obscurul, care de cele mai multe ori… e doar obscur.
Vladimir Horowitz remarca faptul că “aplauzele nu înseamnă nimic. Tăcerea este succesul artistului.” Ei bine, eu voi plusa și voi spune că succesul recitalului “Cântecul inimilor” nu a stat nici în apluzele furtunoase pe care artiștii le-au primit din plin, nici în tăcerea prelungită de dinaintea lor, ci în multele lacrimi vărsate…mai pe furiș, ori în văzul tuturor.
0 Comentarii