UN OM AL LOCURILOR SALE: Pictor Gheorghe Naum

- Hugo MARACINEANU -

Nimic nu a putut sa-l abata, nimeni n-a putut sa-l corupa ca sa-l atraga pentru a parasi lumea ce s-a zidit si a crescut odata cu el pe cararile miscatoare ale existentei. Copilul se repezea ca o vijelie, cu batul si cercul, sa arunce o privire de sus de pe podul ce salta Calea Galati peste sinele de tren ce duc in lumea valmasita a portului, sinele taie pe o latura cartierul Comorofca- cu casele lui lacustre si cele cocotatepe taluzul inalt, marginind lumea baltilor create de Siret si Dunare. In dreapta, portul ce forfoteste de carute, hamali, negustori, calatori, pescari, remorchere, slepuri, ceamuri, barci, barcaze si vaporase burtoase ce vin fumegand dinspre Galati ori stau tihnite la ancora in largul Dunarii pana hat departe spre Filipoiu, Ghecet ori Macin; in stanga, peste linia dreapta a papurei si stufului, lucesc- din loc in loc, ochiuri de apa pana in zarea cu paduri de salcii, de la varsarea Siretului in Dunare, iar aici si mai la stanga, pe o panta clisoasa ce se pravale spre Baldovinesti, mai tin piept vantului doua mori ce macina zarile

cu bratele lor miscatoare. Fugit de acasa si luat sub aripa unui ,,nene” ce trage tacticos dintr-o tigara facuta din chistoacele adunate de copii, Ghita- baiat de oameni gospodari, cu casa de zid si ceva afaceri, curatel, cu pantaloni trei sferturi si incaltat cu sandale albe, face nota discordanta cu liota cu nasurile umede, murdare, cu  rechi mari, clapauge, cu ochii de azur- ce se tot inghiontesc tipand ,,boje moi”, dar se pornesc pe injurat pe lipoveneste, tiganeste, armeneste, greceste, macedoneste, turceste, iar ,,nenea” le zice cateva injuraturi pe inglizeste, nemteste si ungureste. Fara sa le pese de picioarele desculte, camasile decoltate, chiloteii peticiti, coboara zbenguindu-se pe calea ferata printre magaziile aliniate spre forfota mirifica a schelelor, privind cu admiratie muschii uriasi ai hamalilor incordati sub poveri. Domn’ mecanic trage furios semnalul- ,,vaca neagra” pufaie pe nari, purjeaza violent cazanul si cele doua fuioare de abur ii sperie si o rup la fuga spre chei. Cheiul e o alta lume, nu mai e Braila, de Craciun miroase a castanet coapte, a portocale, lamai, roscove, hamalii se fac ca mai scapa cate o lada si sferele de aur se imprastie pe piatra vanata de granit: ,,lasam bre si la copii, ca-i pacat la Allah!” si effendi Ali rade cu stirbatura lui de gura. Vatafii trec urmati de hamali uriasi, incinsi cu braie late, si incep tocmeala cu chir capitan, vatmanul semnaleaza in vagonul lui galben sau albastru si-i gata sa urce pe Danumiu, sa o ia spre Lacu Sarat la Cazinou, prin padurea ,,Monument” ori sa tina calea pe ,,Sfantul Constantin” spre Dorobantiul fierarilor, morarilor, potcovarilor ori sa faca la dreapta sa treaca prin fata bisericii grecesti, prin piata ,,Sfintii Arhangheli” si de aici pe calea ,,Galati” plina de ceainariile lipovenesti si cafenelele armenesti, trece podul si face rondoul in inima Brailitei. Drumuri de taina a mai batut cu cei trei lipoveni ce l-au luat cu ei, la indemnul lui domn’ Nicu- tatal lui Ghita, e ciudat ca doar preotul il numeste Gheorghe, toti ii zic si-l stiu de Ghita. Cu barcile pe garlele ce pleaca de sub poalele caselor cocotate  pe pari, in Comorofca, printre ziduri de stuf si papura, spre gurile Siretului, din loc in loc se se deschide cate o balta ori un loc mai inalt unde oamenii impletesc cosuri de nuiele, tes rogojini, impletesc tot felul de cosuri de nuiele, tes rogojini impletesc tot felul de cosuri din papura, fac mese, scaune din lemn, papura si nuiele. Aici stau toata vara si toamna, vara lucreaza ce-au cules toamna, iar toamna taie papura pentru vara si stuf sa-l vanda pentru insolzat acoperise.

Ce vraja se desprinde din ochiul de nufar sagetat de o egreta alba, ce se leagana ca o lacrima de sidef, sub pleoapa stufoasa a unei salcii, ce vraja l-a fermecat pe copilul Ghita ca sa devina gravorul nepereche si glasul caror stime ale apelor l-a vrajit sa nu paraseasca niciodata Braila, nici la chemarea Academiei de Arta de la Bucuresti, nici la chemarea sculptorului Romul Ladea la Cluj, nici la chemarea unor rude in Olanda si nici la chemarea de la New York a lui Neagoe cel care il chemase mai intai pe Constantin Brancus. Farmecul ,,Regalei”, cu nesfarsitele sale restaurante, carciumi, galerii de moda, ateliere de arta fotografica si de inramat ( litografii, reproduceri, fotografii pe gustul ,,onor clientelei” ), gradini de vara, cofetarrii, terase, cafenele, cinematografe, Teatrul Comunal, Conservatorul Lyra, banci, bursa de cereale ( ce dadea pretul graului pentru Europa ), legatii straine, consulate, sedii de societati navale si multa, multa miscare. Totul s-a fixat pe sufletul calatorului peste timp si totul s-a oprit in timpul razboiului. Refugiu , mizerie, frig, tristete, spaime si nesfarsitele lectii in particular ,,ca doar ce s-ar sfarsi razbelu’ si ce s-a’ face bietul copil”, decretase bunica din partea mamei. O umbra, un intuneric peste care venea spaima examenului de capacitate  de care se speriase, il speriasera, iar lui i s-a paruto joaca- asa sa treaca timpul, ceva aritmetica- mult mai putin decat ce socotea el cu tata, scris si caligrafie, ei asta, da, i-a placut; putina franceza- dar el trancanea in franceza cu matusile; cant, voce nu prea avea, dar le-a tras un vals la mica lui vioara de l-a aplaudat si comisia; in rest, religie: cele Zece Porunci, Tatal nostru, viata lui Isus. La gimnastica i-a placut, fuga, saritura, saritul coarda, aruncarea la tinta ( mama, mama, ce marcoave arunca el pe maidanul din spatele crasmei ,,Terente”! ), si gata, era elev in clasa intaia de liceu. Ceva se intamplase, multi oameni nu s-au mai intors, multe case erau in ruina, bisericile priveau- cu turlele jupuite de tabla de arama, peste un oras fara vlaga, fara parfum, gata sa adoarma. Dar, dinspre Braragan a inceput sa curga aurul unor recolte de exceptie, samsarii alergau, misitii erau peste tot, magaziile gemeau, vapoarele descarcau-incarcau, hamali, fochisti, marinari, femei, barbate, copii- viata fuge fericita in plimbari cu trasura- numai pe aleiul Cuza, acum e la moda ,,Monumentul”, ,,Gradina Mare” e pentru elevi, servitoare, ordonante si protipendada mahalalelor ori locul de productie al prostituatelor. Un lucru bun a avut regugiul, i-a scos i-a scos in cale pe cel ce i-a pus in mana creionul si iata minunile cum se astern- ,,Muscal cu trasura”, ,,Statie de trasuri”, Portret de lipovean”, ,,Copii la joaca”, ,,Case in Comorofca”, ,,Magazii in port”, ,,Hamali”, ,,Remorchere”, toate isi cer dreptul, trecand prin inima lui, sa reinvie pe hartie. Tot mai dese sunt portretele Ligiei, fata lui dmn’ colonel Vasilescu, elita ofitereasca, educatie de pension- plimbata prin tara odata cu tatal comandant, nesiguranta si neliniste, dar inima lui se aprinsese si ne va blagoslovi cu portrete de o rara sensibilitate. Acum cauta, descopera tehnici, auzise de un pictor, Vedenevschi, polonez scolit in Franta, dar gustul acestuia pentru clasicism nu-i spunea nimic, se perinda printre zugravii ce pictau interioarele ,,domnilor cu tafna”, colinda bisericile, copiaza si se instruieste, redescopera tehnici sau inventeaza, dar inca nu-i erau de ajuns. Dupa ce impotrivirea familiei a fost infranata, Ghita devine studentul profesorului Gabriel Popescu la Academia de Arta din Bucuresti. Gabriel Popescu, gravor exceptional, propietarul unui atelier dotat cu toate masinile si sculele pentru grafica acvaforte, gravura, linogravura, xilogravura- executa matrite pentru banii mai multor tari; profesor dur- care pornea cu o grupa, dar rare-ori reuseau sa ajunga la absolvirea celor sase ani doi-trei studenti- se transferau ori se lasau pagubasi. Gabriel Popescu il aprecia foarte mult pe Gheorghe N. Naum si spera sa-l aiba de ginere, sa-i duca atelierul mai departe, dar pe Ghita il vrajise Ligia asa ca Stefan Zainea, alt brailean, i-a devenit ginere maestrului si chiar i-a dus arta mai departe. ,,Am facut niste miniaturi sa scoatem bani ca eram si noi studenti, sedeam sub portalul  de la Catedrala ,,Sfantul Iosif” si ne etalam miniaturile si facuse machedonul o lucrare cat palma mea ,,Vanzatorul de covrigi cu susan”, ei bine, se vedea susanul de pe covrigi!”, imi povestea profesorul meu mihail Menzopol ( conu Misu ), pe vremea cand nu stiam cine-i machedonul, nici ca am sa fiu coleg de liceu si facultate cu fiul sau. ,,Si ne-am dus noi la Braila, si-am cutreierat orasul, ce frumos cantau grecii si italienii seara pe Dunare la lumina facliilor si felinarelor, parca toata apa era numai ras, muzica si bucurie, si, ce crezi, ne-am facut noi palete mari de pictori- le comandase Ghita la un lemnar, paleta de nuc, uscat de cand e lumea, da’ vezi…paleta trebuia ingrasata sa nu se usuce culoarea, uleiul pe ea. Citisem noi ca cel mai bine se ingrasa ungand lemnul cu unt timp de un an, se usuca, iar o ungi si tot asa”, da’ Ghita zice ,,n-avem timp de asa ceva!” si ,,ne-am strecurat in casaria unu macedonean si am bagat paletele in cazanul in care se topea untul pentru ca apoi sa-l taie calupuri. “ ,,Doamne, ce scandal a facut machedonul cand a vazut ca untul e cam verzui, da’ mirosea frumos, dupa ce au scos doua-trei randuri de calupuri de unt macedoneanul a iesit injurand, noi zdup de unde ne pitisem, am luat paletele si fugi…” Intors in Braila, plin de iubire pentru lumea in care se ivise, o cucereste pe

Ligia si incepe lungul drum al implinirii acestui mare maestro care picta, grava cu acul, facea linogravura, xilogravura, acvaforte ( unde a inventat foarte mult ). Inca de la Bucuresti formeaza ,,Grupul celor patru”, cum e cunoscut in istoria artelor: un pictor, doi graficieni si sculptorul Oscar Han. La Braila ii atrage pe langa el pe Mihai Gavrilov, Cotrava, Sorin Manolescu, impreuna cu care vor forma Cenaclul ,,Dunarea de Jos”; sunt remarcati si supervizati de Teodorescu Sion ( nascut la Plopu, Ianca ), professor la Academia de Arta, care ii atrage in tabere de creatie la Curtea de Arges, iar ei, la randul lor, il cheama si impreuna lucreaza in baltile Brailei. Discutau despre un sindicat al artistilor, despre o obste, care sa-i reprezinte, sa le apere interesele, care sa-i promoveze pe cei talentati, sa-I ajute pe cei ajunsi in nevoi. Sion era vrajit de lumea baltilor, dar el nu era un om al campiei, al intinderilor si era adanc implicat in formarea studentilor sai, ba, mai mult, i-a influentat si pe braileni- mai puternic pe Sorin Manolescu, in cromatica si peisaj, iar pe Naum l-a atras spre realizarea unor compozitii ample: ,,Viata la tara”, ,,Targ”, teme lucrate si de Sion. Expozitiile Cenaclului ,,Dunarea de Jos” au un succes deosebit- se vand lucrarile, si dintr-un carnet tinut de Sorin Manolescu aflam cine erau cumparatorii: consuli, ingineri, directori de banci, de bursa, negustori, capitani de nave, etc. Dar artistul trebuie sa castige pentru a exista, lucreaza litografii alb-negru si color, peisaje, portrete, exerseaza si imprima un sir de gravuri ( cu acul ), in care, asa cum sustine doamna Hartuchi in volumul ,,Naum gravorul” se apropie de perfectiunea lui Rembrandt. Experimenteaza tehnica encausticii ca la grecii antici ( pigment amestecat cu ceara rafinata ), si ne lasa o serie de numai 30-40 de lucrari din care doar 4-5 sunt in Muzeul Brailei ,,Carol I”. Lucreaza, lucreaza zilnic, stand ghebosat peste placa de cupru, cu ochii in lupa imensa, iar cand oboseste asterne pe cartoane flori, scene din port, peisaje, strazi si personaje, scene de balta, portrete de pescari, iar cand face un numar de 10-20 le da unor persoane ca in drumurile lor prin tara sa i le vanda. Dar vremurile se intuneca din nou, artistul simte asta mai acut decat oricine, in Europa reincepe razboiul si se decreteaza mobilizarea generala; cu ajutorul prietenilor reuseste sa fie incorporat pe loc asa cum erau cei de la CFR si asa cum erau si cei de la AFDJ. Se ocupa intens de cultivarea gradinii, de cresterea iepurilor si a pasarilorpentru a face fata mizeriei si lipsurilor. Braila geme intesata de armata si nave militare, se impune un regim de austeritate, dupa mai putin de 35 de ani nemtii se instaleaza iar in garnizoana si oras, dar de data asta se comporta civilizat ca aliati si nu ca ocupanti. Si inca nu era plin paharul mizeriei, calvarul incepe abia dupa bombardarea gariisi distrugerea unor cladiri de valoare istorica ( Hotel ,,Belvedere”, Hotel ,,Sankt Petersburg” ), si a venit lipsa lemnelor de foc, lipsa hranei, inflatiile, foametea, cartelele, devalorizarea modului de  viata propaganda abrupta si grosolana a unor tovarasi cu ,,origine sanatoasa” dar fara educatie, cine tipa mai tare si batea mai tare cu pumnul in masa era mai revolutionar. El, artistul, traia din visele copilariei si adolescentei, arar mai reuseau vanzatorii ambulanti sa-i mai plaseze lucrari pe la Galati, Focsani, Buzau, Ploiesti, Tulcea, Constanta. Ligia ii daruieste doi baieti, Gigi si Nicusor, el singur trebuia sa tina toata familia, copii, sotie si soacra, doamna Vasilescu. Incepe sa se simta o dezmortire abia dupa 1953, dar prin oras circula soldatul sovietic; Lyra era teatru rusesc, Casa Armatei era condusa de ofiteri rusi, peste tot erau incartiruiti ofiteri cu sotiile, iar copiii lor aveau scoala ruseasca. Gustul pentru cultura si arta nu putea fi invins iar soldatul sovietic trebuia sa fie exemplu asa ca Teatrul Comunal functioneaza, Carabus dispare, Lyra devine un fel de teatru lyric pentru soldatul sovietic. A.R.L.U.S.-ul este incurajat, ca de, trebuia culturalizata masa, clasa muncitoare, oare nu isi mai amintea nimeni de suferintele lui Cloni, Bancila, Nae Ionescu, Nicolae Iorga?! Intrezareste o sansa si in spiritul noii orientari pune bazele unei scoli de arta, Scoala Populara de Arta, dupa modelul sovietic dar cu ideile si oamenii brailei: N. Naum, Catrava, Tomaseli, Tamara Izbasescu, Bebe Ivanovici, o scoala, o adevarata facultate, intrai cu examen si numai daca erai elev sau ai absolvit scoala medie. Cataloage, note, examene trimestriale, anuale, expozitii, examen de absolvire. Obiecte de studiu: istoria artei, anatomia artistica, perspectiva, decorativa, pictura, desen. Sectii de pictura, grafica si mai tarziu sculptura si tapiserie.

Obtinuse o victorie uriasa, iesea permanent in public prin elevii sai ( multi sunt astazi artisti plastici cu un bun renume nu numai in Braila ). Domnul Naum. Da, era un domn, nu aparea nicaieri fara palarie, cu boruri mari, de sub care licareau ochii sai albastri-verzui deveniti in vremea din urma sagalnici si tristi, in costum impecabil, vara de culoare deschisa, cu pantalonii calcati la dunga, o tinuta care impunea respect si imi inchipui acum de ce Alexandru Ciucurencu de cate ori il vedea pe acest Senior al U.A.P. incepea sa-l roage: ,,spune tu, mai Ghita, la aia la Uniune, sa-mi dea niste bani ca nu ma mai descurc!” Da, a alergat la Galati, la Tulcea, la Slobozia, la Calarasi, sa-i caute pe toti colegii, pe artistii locali si ii gaseste pe Gavenea si Pavlov la Tulcea, pe Spirescu la Galati si pune bazele filialei U.A.P. Braila, cu Cenacluri in celelale orase, cu toate ca Galatiul era capitala regiunii. Uniunea Artistilor Plastici, asociatie profesionala cu personalitate juridical, sustinuta si incurajata de politica partidului, dar cu ce pret?! Abia noi cei ce am venit dupa anul 1960 ne-am dat seama si l-am platit. Tovarasul Naum executa comanda de la raionul de partid Braila, picta Comitetul Central al P.M.R. de zece ori. Parintii proletariatului Marx, Lenin, Stalin de cate cinci ori. Portretul tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej de 50 de ori, ca sa mearga lumea la defilare de 7 noiembrie, Unu Mai, 23 August si ce se va mai ivi pe parcurs. Copiii cresteau, s-au mutat pe strada Unirii la numarul 38, o casa marunta cu gradina in fata, nevoile erau tot mi mari, el trebuia sa se descurce la Scoala Populara, cu ce vindea in magazinele Fondului Plastic, cu comenzi de importanta sociala ( mai tarziu le vor zice comanda sociala ), si- in sfarsit, cu fondul de achizitii alocat special de catre partid. Despre acest fond de achizitii, Sorin Manolescu nota: ,,suntem prea multi pentru o bucata mica de paine!”, nu stiu daca erau prea multi, dar stiu sigur ca valoarea certa si pe care a confirmat-o timpul a fost N. Naum. Galatiul crestea, fondurile curgeau la regiune, la Galati se construieste, se fac vapoare, fabrici si pe langa Scoala normala (care disparuse la Braila ), au aparut institutele pedagogice de 3 ani care fabricau intelectuali pe banda, dupa scoala medie de 10 ani. Braila ramane tot mai in urma si ca un blestem in 1964 incepe distrugerea Baltilor Brailei, cartierul Comorofca dispare (casele lacustre sunt daramate ), lipovenii pescarii incep sa migreze spre Babadag, Sulina, Jurilofca, dispar si pietele de peste de pe chei. Baiatul cel mare Gigi, care in clasa a VII-a ii uimea pe toti cu maturitatea desenului sau, care intra la Scoala de Arte Plastice din Bucuresti ( Liceul Tonitza ); Nicu, fiul cel mic e un zurbagiu si un razvratit vesnic cu probleme de  comportament si invatatura. Ligia si doamna Vasilescu apeleaa la relatiile lumii din care veneau : fost colonel, fost primar, domnul doctor, doamna arhitecta, si-i ocroteste pe cei doi si-i lasa sa se dezvolte liber. Domnul Naum e in razboi cu cei care distrug orasul, ii critica in ziarul local ,,Inaintea”- cum zicea braileanul neaos, le face educatie civica ori ii mustruluieste pentru necunoasterea problemelor de care se ocupau, drept care multi nu-l inghit si-i poarta sambetele. In oras au mai venit absolventi, Emilia Dumitrescu, frumoasa, blonda si plina de elanuri subversive. Incepe sa se manifeste si scenograful Matei, alaturi de grupul cunoascut. Gigi termina Scoala Medie de Arte Plastice si vrea sad ea examen la filologie, intra in conflict cu Naum- tatal si in final Gigi isi da foc la toate manuscrisele ( multe dintre ele cititie si de mine ), plus corespondenta cu Grumberg Marius, cu mine, cu Ion D. Ion si alti colegi. Mergem amandoi la la Institutul N. Grigorescu si ne pica pe amandoi, anul urmator eu intru iar el pica la Iasi. Sa fi fost asta o razbunare  a unor cozi de topor ce se strecurasera in Uniune si se razbunau pe intransigenta lui Naum?! Celebra zicala care circula printre artisti, ca ,,la Fondul Plastic e Foamete si la Uniune e Jale”, pentru ca la Fond era graficianul Foamete si sef la Uniune era sculptorul Ion Jalea, acestia aveau ,,origine sanatoasa” si executau ,,comenzi sociale”. I-am vazut gravurile, linogravurile, lucrarile de grafica expozitiile republicane de la Sala Dalles, le-am vazut in colectiile Academiei Romane ori in expozitiile temporare ale Muzeului de Arta al R.P.R.  Lumea mirifica a baltilor, salciilor, lotcile, cosurile cu peste, lipovenii, portrete de batrani cu barbi despletite si brate vanjoase, compozitii cu grupe de pescari tragand navodul, jocul halucinant al petelor de lumina zburate printre Frunze de salcii si sticliri de unde toate sunt prinse cu har si o desavarsita maestrie de acul gravorului Naum. Drumurile bejenarilor, drumurile transhumantei oerilor macedoneni cu mgarusii lor, cu tot avutul stanei in spinare, portretele copiilor si zbenguiala cailor prin luminisurile baltii, devin subiecte pline de o caldura parinteasca. Dupa disparitia Balcicului ,,Barbizonul” artelor plastice romanesti, de aici de la Braila. El, acest ,,om al locurilor sale”, da artistilor romani un nou ,,Barbizon”. Cohorte de graficieni incep sa rascoleasca batile, Delta si in expozitiile Republicane apar tot mai des nume caudate, ca Periprava, Maliuc, Crisani, Partizani, Mila 25, se ridica si se impun nume de graficieni din Bucuresti, Cluj, Baia Mare. UAPR organizeaza tabere de creatie la Tulcea, Mila 25, Crisani, Sulina, Partizani impunand nume de pictori ce mai’nainte lancezeau in somnolenta unor edili nepriceputi si dezinteresati. Se impun printre noi cei tineri Spirescu de la Galati, acuarelistii Pavlov si Gavenea senior, si redescoperim pe Darascu cu ale lui peisaje la Sulina. Maestrul face mici bijuterii, icoane din coji de oua colorate, imprimeuri stantate adanc in mucavaua lacuita de seamana cu pielea de Cordoba, exceleaza in gravuri si tehnici redescoperite ori inventate, de dimensiuni mici, toate legate de lumea ce se zidise in inima lui. Prin 1973 eram in casa de pe Unirii 38 si au sosit trei japonezi ( ingineri ce fusesera chemati pentru Combinat ), acestia stiau, vazusera si voiau sa cumpere gravure de Naum. Am fost impresionat, stiind ca cei mai mari maestrii ai tuturor timpurilor pentru gravura au fost si au ramas japonezii. Dupa cvadrienala de la Venetia din 1964 unde se expun panze de Tuculescu si grafica Emilia Dumitrescu, intreaga sectie de grafica a Uniunii este revoltata, dar tovarasul de la Ministerul Culturii ( care facilitase trimiterea lucrarilor Emiliei ) ii ameninta ca le taie fondurile de achizitii. Si, ca sa-i calmeze, organizeaza o itineranta: Kiev, Moskova, Ulan Bator, Beijing, itineranta insotita de comisari de expozitie furnizati de cooperative ,,ochiu’ si timpanu”. Incepand cu Saloanele Nationale patronate de Fundatia Regala si pana la Republicanele ce reuneau artisti din toata tara, Naum a fost permanent prezent si in acelasi timp un punct de reper in gravura nationala. In 1968 Brailase rascoala impotriva noii harti administrative ce-o subordona Galatiului, ca rezultat al acestei revolte, cand oamenii au iesit in strada, (pentru prima data dupa  8 noiembrie 1947 ), ca sa protesteze, s-a aprobat nasterea judetului Braila. Sarbatori, bucurie, plantat stejari pe faleza, fixat stema judetului, el artistul plin de incredere a proiectat o expozitie colectiva sub noua sigla a Judetului Braila! Pe strada Calarasi, in cladirea fostului Tribunal al Dunarii- acutalul Institut de Inginerie, in holul ,,Monumental” si pe scara ce duce la nivelul unu, au panotat prima expozitie de mare anvergura. Se catara pe scara, schimba, indrepta, ii ghida pe ceilalti, dar inima lui ii facea necazuri de multa vreme ( sa fie de vina acizii cu care lucra, patima cu care se exprima nu numai in arta, cine stie? ), asa ca avea in buzunarul de la piept o cutiuta cu pastilute de nitroglicerina din care- la momentul critic, punea una sub limba si se calma. Cand cobora scarile, bucuros de expozitia aranjata, apare Emilia care daduse roata expozitiei si se repede asupra maestrului, care nu mai era ,,nea Ghita, ajuta-ma!”, care era un dusman care ii pusese ei lucrarea intr-un loc nepotrivit, ca nu incurajeaza tineretul, ,,ca voi astia batranii nu faceti loc tinerilor de care va bateti joc!” Maestrul se inverzise, o ghiara de otel ii sfasia pieptul, se inmoaie si das a se pravale, doi barbati zdraveni il prind si-l scot pe trotuar la aer, el se bate cu mana pe piept, dar cei doi nu stiau de nitroglicerina- maestrul Naum cade si se rupe firul. Cineva il cauta in buzunar, gaseste cutia dar gura ii era inclestata, trupul cuprins de un tremor prelung si se linisteste. In cimitirul ,,Sfantul Constantin” sub piatra ridicata de U.A.P. isi dorm somnul etern Ghita si Ligia, Gigi si Nicusor. Braila, cu chiu cu vai a reusit sa-I dea numele unei Galerii de Arta, ca bine zice romanul: ,,nimeni nu ajunge primar  in satul lui!”