- Tudor MATRESU -
Nu mai am atât de proaspete amintirile din anii de liceu. Cu toate astea, voi încerca să pun în pagină câteva momente, pe care le-am trăit în acei ani frumoși ai adolescenței. În clasa a VIII-a, în familia noastră, ca de altfel în toate familiile care aveau copii de-o seamă cu mine, era mare fierbere. Încotro să apuce pașii copiilor lor spre a le fi mai bine în viață, să aibă un trai mai ușor, mai liniștit mai lipsit de griji. La noi era mare dezbatere. Eu vroiam la Liceul Teoretic Unirea unde se făcea cartea care îmi plăcea – filologie –istorie. Ai mei vroiau să mă dea la un liceu, cum ziceau ei, mai de Doamne ajută, liceu care, după absolvire, să-mi ofere un loc de muncă. Să câștig un ban. Nu era rău ce ziceau ei. Dar eu o țineam pe-a mea, liceul teoretic. Într-o duminică când ne strângeam toți acasă, taică-meu fiind plecat la muncă pe șantiere în țară, nimerește și un unchi care lucra la Combinatul Chimic. Multă vorbă, dezbateri furtunoase, eu o țineam pe-a mea, ei pe-a lor.
Unchiu-meu, Mărin Grecu, care lucra ca tehnician la combinat, vine cu propunerea să dau la Liceul industrial de chimie, liceu nou înființat, care la absolvire scotea tehnicieni. Era al doilea an de la înființare. Nu prea îmi convenea mie pentru că nu stăteam prea bine cu științele exacte. Dar volens-nolens, am acceptat. Puteai să te pui cu ai mei și unchiu-meu? Care, în unanimitate, îmi hotărâseră soarta. La începutul anului întâi, ne-a luat ca diriginte un tinerel, care știa să se facă plăcut și de la care învățai carte, Limba română, de drag. Nu era altul decât prof. Mircea Dragnea -Țuțu. Știa să predea pe înțelesul și la nivel nostru de copii. În timpul predării, venea cu citate, pe care trebuia să le reținem, iar când ne asculta, să argumentăm ideee pe care o susțineam cu citatele sale. Și nu era rău deloc. Nu era omul care avea pretenția să-i prezentăm lecția așa cu ne-o preda el, ci să venim cu interpretări personale, lucru care îl bucura foarte mult și ridica nota după interpretările noastre. Trebuie să recunosc că în liceu, nu numai eu, ci și colegii noștri ne-am făcut o cultură de invidiat, față de elevii de la alte licee. La începutul fiecărui trimestru, ne dădea de citit bibliografie obligatorie, bibliografie legată de lecțiile ce urmau să le studiem în timpul anului. Avea însă o pretenție, să nu-l mințim. La începutul fiecărei ore de literatură, ne întreba dacă am citit cartea ce avea legătura cu lecția sau autorul pe care-l studiam. Printre noi eram și din cei care încercam să-l ducem cu preșul, spunând că am citit. Atunci ne lua la refec și punea tunurile pe noi cu întrebări la care nici nu gândeam, amănunte din carte, pe care uneori nici nu prea le luam în seamă. Și ne prindea cu ocaua mică. Nota lui preferată în asemenea condiții când ne prindea că nu citisem , era 2 (doi). Puteam să avem note bune în catalog, era neiertător. Și încet, încet, mă apropiasem de domnia sa. Prin modul cum interpretam lecția predată și venind cu adăugiri personale, îl făcusem, oarecum, să mă placă. Atunci, mi-am luat inima în dinți și i-am prezentat, pentru prima dată, câteva din încercările mele literare. A doua zi a venit cu hârtile mele literare aproape înroșite de corecturi și cu sfaturi sincere, demne de urmat. Îmi pare rău că nu le mai țin. Și peste câtva timp, la o oră de dirigenție, după oră, am venit cu propunerea să înființăm o gazetă de perete în care să publicam încercările noastre literare. Mai ales, că mai aveam colegi care cochetau cu poezia. A primit cu încântare ideea, promițându-mi că va analiza ideea mea și ,cu siguranță, o vom pune în practică. Am început să fierb, umblând ca un bezmetic prin liceu să culeg materiale pentru revistă ( gazeta de perete). Și peste ceva timp a nășit ideea mea, dând numele revistei ECOURI DUNĂRENE. Bucuria și mulțumirea mea că prof. Mircea Dragnea -Țuțu, imi luase în seamă ideea și o și nășise, era fără margini. Colegii începuseră să întrebe, interesați să-și vadă numele sub creațiile personale, la gazetă. Strângeam materialele și i le predam mentorului nostru, prof. Mircea Dragnea, așteptînd, în urma selecției făcute, să le vedem la gazetă. Și, într-o bună zi, când ne săturasem de așteptare, mă cheamă la cancelarie să-mi arate cum va arăta primul număr al gazetei. Pe o coală mare erau lipite coli mai mici A4, dactilografiate cu poeziile noastre. Am rămas mut de uimire. Emoțiile mă lăsaseră fără grai. Întrebându-mă ce părere am, nu-mi găseam cuvintele să-i răspund. Sunete îmi rămăseseră împietrite în gât. Văzându-mă atât de emoționat mi-a zis că azi, în ziua respectivă, o vom vedea afișată pe peretele culoarului de la primul etaj. În prima pauză mi-am anunțat colegii care îmi dăduseră materiale. Iar în pauza următoare, pe culoarul cu pricina era o îmbulzeală de nedescris iar întreaga școală vuia de vestea că avem o revistă a școlii. Din două, în două săptămâni schimbam materialele de la gazetă cu “prospături” de la colegi. Ne onora faptul că apăream la gazetă, dar ne și obliga să citim, să învățăm. Intradevăr, materiale publicate erau niște reușite ale noastre, niște creații cât de cât valoroase, Care plăceau. Iar noi, colaboratorii eram priviți în școală ca niște semizei, profesorii fiind zeii noștri care ne călăuzeau pașii în viață. Printre colaboratori aș aminti, atât cât mă mai duce memoria, pe Soare Elena , Maria Albul, Văleanu Ionel ,Mihai Nuță, Rodica Mânecuță și mulți alții, pe care, din păcate, cu scuzele de rigoare, nu-i mai rețin.
0 Comentarii