BÂLCIUL (II)

 - Iancu BÂȚĂ -

... Lițenii, avantajați de apropierea de Turnu, mergeau la bâlci mai târziu, spre chindie. În prealabil, femeile copseseră pâine proaspătă și prăjiseră un pui-doi ori o găină mai țeapănă, pregătind un plocon ca pentru nași. Plecau la bâlci împreună cu prietenii de familie și copiii, să aibă cu cine comenta și petrece. După ce se săturau de plimbat, dat în carusele, privit la comedii și oboseau, lițenii se așezau la mese în cârciumile tip baracă din scânduri ridicate pe laturile bâlciului ori urcau panta la restaurantele mai pretențioase din oraș, comandau bere sau vin, mâncau puii fripți aduși de acasă și petreceau.

Când eram mai mic, părinții mei obișnuiau să meargă la bâlci împreună cu familia lui Radu Văleanu (ale Pâstae). Radu, soția sa Gica, Ionel, fiul lor de-o seamă cu mine, și Zizi, fiica, mai mare cu câțiva ani. Îmi amintesc că la unul dintre aceste bâlciuri, nu eram încă la școală, părinții ne-au pus să jucăm la Roata norocului. Mai norocos, eu am câștigat un cuțit iar Ionel doar o bomboană, premiu de consolare. Mama cumpărase un cerb din ăla de ghips, frumos colorat, un bibelou ieftin din vremurile alea. Le-a pus pe amândouă în coșnița cu pui fripți și ce mai avea pe acolo. Când s-a înserat bine am urcat la un restaurant în oraș, n-aș putea să spun care, cred că era pe lângă parc. Bărbații au comandat bere, câte o halbă de fiecare, inclusiv pentru noi, copiii. Nu mai băusem bere până atunci, nu știam cum se bea, mi-am muiat buzele în gulerul ăla de spumă albă și când am dat de amărala aia, am refuzat să mai beau. Nici mama n-a băut, ceea ce m-a întărit în încăpățânarea mea de a refuza să beau. Tata s-a cam supărat pe noi, pe mine mai ales, Ionel băuse iar unchiul Radu se fălea cu asta, spunea că băiatul său o să fie un bărbat adevărat, ceea ce-l cam înciuda pe tata, eu mă dovedisem cam bleg după părerea lui. În drum spre casă, ajunsesem deja pe la Abator, Ionel mergea în față, țanțoș că fusese lăudat, și cânta vesel un cântec la modă pe atunci:

Mariiina, Mariiina, Marinaaaaa,

Crede-mă Marina

Că mă doare splina

Splina și ficații

Când te văd cu alții.....

Mariiina, Mariiina, Marinaaa...

Nu a mai apucat să cânte prea mult, în fața unității ăleia militare de lângă Abator, de la Boncea, depozitul de muniții, era lume adunată în jurul unui corp întins pe jos, acoperit cu o pătură. O femeie din Odaia, care venea și ea de la bâlci, fusese lovită de un glonț tras de una dintre santinele. Mai târziu aveam să fiu coleg de liceu cu fiica acelei femei, Daniela, o fată frumoasă, liniștită, cu un aer distins, care s-a măritat mai apoi cu un băiat din Lița, Adrian B.

N-a mai avut nimeni chef de cântat, am plecat tăcuți spre Lița, iar pe drum tușa Gica, vrând să umble în coșniță, a nimerit în cuțitul ăla pe care-l câștigasem și s-a tăiat la mână. Surprinsă, a făcut o mișcare bruscă, reușind să rupă și gâtul cerbului-bibelou al mamei. Ajunși în Lița, ne-am oprit la casa prietenilor noștri, care stăteau la șosea, Zizi a încercat să lipească gâtul rupt al cerbului dar n-a reușit iar unchiu Radu a mers în beci și a adus vin să continue ce începuseră la restaurantul ăla din Turnu. Au băut în liniște la început, după care s-au apucat să cânte o melodie despre o barcă și un marinar care, gelos, a scos un cuțit și l-a împlântat în pieptul cele-i ce-o iubise. Mamelor noastre nu le-a plăcut și au dorit să cânte altceva. Nu mai știu ce-au cântat dar la un moment dat, încinși, au început să cânte Deșteaptă-te române, cântec interzis pe atunci. Speriate să nu-i audă cineva, mama și tușa Gica au început să facă scandal și au spart perecerea. Asta a fost una dintre amintirile mele cele mai îndepărtate de la bâlci.

După ce am mai crescut, cam de prin clasa a cincea, nu mai mergeam cu părinții la bâlci ci cu prietenii: Petre Firican, verișorul său Viorel Trupșor, Nicu Croitoru și verișorul său Gheorghe, mai mare cu doi ani ca noi, ceilalți fiind de-o seamă. Asta e perioada în care strângeam bani de bâlci, cu ce strângeam, cu ce ne mai dădeau părinții, încropeam 25-30 de lei cu care ne descurcam onorabil. Mergeam, de regulă, în duminica dinaintea temeiului, numită Duminica Fetelor, și în ziua de temei, pe 29 august. Mergeam pe jos, chiar dacă se băgaseră autobuze pe traseul spre Turnu, în zilele acelea era omor, nu te puteai apropia de ele, riscai să fii strivit în aglomerație. Mergeam pe jos iar când ne apropiam de Boncea, de intrarea în oraș, începeau deja să se audă cântecele fanfarelor. Pe atunci nu erau difuzoare și boxe ca acum ci fiecare vârtej din cele mari, din bâlci, își tocmea câte o fanfară care cânta sus, pe platforma unde urcai să te așezi în scaune. Fanfarele cântau în tot timpul cât tiribombele se învârteau, cât și în pauze, să atragă amatorii de senzații tari. Erau cam câte trei-patru vârtejuri din alea mari, fiecare cu fanfara lui, vă dați seama ce hărmălaie putea să fie?

Când începeam să auzim sunetele alămurilor iuțeam pasul, nerăbdători să ajungem cât mai repede în raiul copilăriei noastre. Surescitați, nici nu mai vorbeam între noi de nerăbdare și dorință! Intrând în bâlci, hărmălaia și mirosurile ne loveau parcă în moalele capului! Dar nu era asta o problemă, făceau parte din farmecul bâlciului. Beam câte o limonadă sau un suc mai întâi, însetați după cei cinci-șase kilometri străbătuți pe jos, prin căldura înăbușitoare de august. De la Iosif, unul dintre personajele pitorești ale orașului din acele vremuri, un uriaș cu o voce pițigăiată, de copil, care te surprindea prin contrastul pe care-l făcea cu masiva sa făptură. Mai târziu, mâncam câte o înghețată la cornet și câte o gogoașă, când ne răzbea foamea! Am fi mâncat și mici, am și reușit de vreo două ori, dar era greu să te apropii de Goguțu, altă figură a Turnului de altădată, un pitic ce sărea cu puțin peste un metru, deși bătea spre cincizeci de ani. De-abia se vedea din spatele grătarului, apărat de ostrețele de scânduri ale restaurantului, cocoțat pe o ladă de bere să poată ajunge la banii întinși de solicitanți. Cu o mână învârtea micii pe grătar, folosind o furculiță veche cu dinții rânjiți pentru a cuprinde câți mai mulți mici, cu cealaltă înhăța banii de la numeroșii solicitanți înghesuiți pe ostreața aia din fața grătarului. Nu era nici o regulă, nu se ținea seama de nici un rând, cine avea mâna mai lungă să ajungă la Goguțu, ăla se bucura de mici. De-aia era greu pentru noi, copiii, să ne ostoim pofta de mitititei, ațâțată și de foame și de mireasma lor pătrunzătoare, deși ne cățăram cât mai sus pe ostrețele alea și încercam să ne ițim capetele printre oamenii mari și nepăsători la poftele noastre. ...

(Fragment din volumul SATUL DIN INIMA MEA, de Iancu Bâță)

Va urma...

SURSA: Iancu Bâţă | Facebook