Mult zgomot pentru nimic - ,,Vicontele” de Eugene Ionesco, regia: Slava Sambriș

- Cristina CHIFANE -

22 septembrie 2025, ora 18.00, Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative, Teatrul ,,Maria Filotti”, Brăila

Punerea în scenă a piesei ,,Vicontele” de Eugene Ionesco mi-a amintit de piesa ,,Mult zgomot pentru nimic” a bătrânului Will. Sub egida acestor cuvinte își desfășoară existența personajele emblematice ale piesei (Vicontele, Baronul, Cavalerul, Valetul, Doamna Frumoasă, Domnul Gras, Marchizul), prinse în rutina cenușie a unei existențe amorfe, lipsite de orice orizont sau speranță de schimbare.

S-a spus despre această piesă că ar fi cea mai slabă a lui Ionesco. De aceea, e cu atât mai curajoasă și demnă de laudă traducerea piesei de Vlad Russo și Vlad Zografi și punerea ei în scenă de Slava Sambriș. Istoria piesei este interesantă, aceasta rămânând în manuscris timp de patruzeci de ani, fiind ulterior inclusă în volumul din ediția ,,Pléiade” din 1990 și aparținând din punct de vedere artistic perioadei de creație de la începutul anilor 1950.

Începutul in media res cu scena III creează senzația că am pierdut ceva fundamental, esențial pentru înțelegerea sensului acțiunilor și vorbelor personajelor, care ni se refuză de la început la sfârșit. De fapt, realizăm, ca de atâtea ori, în teatrul absurdului, că nu sensul este cel pe care trebuie să-l căutăm, căci nu despre așa ceva este vorba. Din contră, lipsa oricărui sens al zbaterilor omenești e teza ce se vrea demonstrată de piesa lui Ionesco.

Piesele ce aparțin teatrului absurdului sau anti-teatrului sunt, prin excelență, greu de urmărit și e firesc să fie așa. Ele sunt menite să creeze frustrare și exasperare în rândul publicului, căruia i se cere să conștientizeze inutilitatea și, adesea, ridicolul și grotescul mecanicei rutine omenești, ce dă naștere unor situații și replici, pe care genial le descrie Joseph Heller în romanul său ,,Catch 22”, roman satiric anti-război început în 1953 și publicat abia în 1961. Celebra expresie ,,Catch 22” a intrat apoi în vocabularul cotidian pentru a descrie o problemă fără ieșire, generată de existența unor reguli contradictorii. Personajele din piesa ,,Vicontele” merg chiar mai departe: ele caută cu înfrigurare la un moment dat chiar problema, pe care se pare că au uitat-o în disperarea de a găsi o soluție.

Slava Sambriș nu a avut o sarcină ușoară în regizarea acestei piese. I-a reușit îmbinarea de anti-teatru și metateatru. Pe lângă maniera de a reda circularitatea piesei, mi s-a părut interesantă modalitatea de a insera scena de dialog direct cu spectatorii, chiar în absența Pompierului, care, de altfel, își avea și el rolul lui în textul lui Ionesco: ,,Pompierul: Eu trebuie să sting toate incendiile. Dar nu de-adevăratelea. Eu nu sunt un pompier adevărat./ Baronul: Vedeți bine că-i un impostor./ Pompierul: Nu. Eu sunt artist dramatic. Eu joc rolul pompierului în piesa aceasta./ Vicontele: Te înșeli, domnule, rolul dumitale nu este aici!/ Cavalerul: Ah, înțeleg. (Pompierului) Domnule, dumneata faci o confuzie. În momentul acesta se joacă altă piesă.” Dedublarea personajelor și replicile adresate direct spectatorilor sunt menite tocmai a șterge barierele dintre realitate și viața scenică, cu scopul de a crea iluzia autenticității și de a permite publicului să se identifice total cu cei de pe scenă.

Sunt câteva secvențe magistrale în piesă. Slava Sambriș a mizat pe pantomimă, caricatural și grotesc. Tonurilor de gri ale decorului li s-a adăugat costumația alb-negru a protagoniștilor, cu excepția Domnului Gras și a Doamnei Frumoase, care se și însoțesc spre sfârșitul piesei, formând o pereche demnă de Familia Adams. De un comic burlesc sunt nu doar personajele, ci și replicile și, mai ales, cadența și stridența lor, ritmul în crescendo și întreruperile neașteptate.

Piesele lui Ionesco sunt, probabil, infernal de jucat. Actorii Teatrului ,,Luceafărul” din Chișinău au fost la înălțime (Vicontele – Cătălin Lungu, Baronul – Radu Canțîr, Cavalerul – Pavel Ermacov, Valetul – Ion Liulica, Doamna Frumoasă – Maria Anton, Domnul Gras – Diana Vieru, Marchizul – Eugen Nicov). Au reușit să redea o ,,lume pe dos”, în pragul colapsului, în care diferențele artificial create de om între ideologii, discursuri, clase sociale sau sexe nu reprezintă nimic. Revine, cu obstinență, ideea singurătății noastre, cu care rămâneam și după piesa lui Gellu Naum. Și ne mai rămâne și paradoxul luptei noastre perpetue cu noi înșine pentru că îți trebuie curaj ,,să privești adevărul direct în față, și să-l scuipi între ochi... Dar eu sunt singur, absolut singur! Singurul care acționează...”

FOTO, Cristina Chifane: https://www.facebook.com/cristina.hoca.92